Imperfecţiunile democraţiei văzute din Parlament

Mergând pe logica celor care susţin că politica este un sport full-contact, se împlineşte un an de când am intrat în ring. Un an în care nici slăbiciunile politicii nu au pus stăpânire pe mine, şi acesta e un lucru bun, dar nici eu am reuşit să schimb remarcabil zonele politice cu care am interacţionat.

Aş spune că a fost pentru mine o perioadă de acumulare şi că urmează să am confruntări decisive cu câteva din imperfecţiunile democraţiei româneşti, aşa cum le văd astăzi din fotoliul de deputat.

Înainte de toate, din Parlament se vede clar că cei mai mulţi români s-au săturat de disputele politice sterile şi că nu se simt reprezentaţi, apăraţi de politicieni. Parlamentul pare, din păcate, un loc obscur în care grupuri de interese restrânse luptă pentru avantaje economice majore în detrimentul oamenilor obişnuiţi, un loc în care partidele încearcă să îşi impună fiecare propria versiune asupra adevărului. Nimic legat de speranţele şi aspiraţiile cetăţeanului.

Ca şi parlamentar am mai observat că în cel mai important for democratic de dezbateri, Camera Deputaţilor, nimeni nu ascultă. Nimeni nu îi ascultă pe alegători, nici noi nu ne ascultăm unii pe alţii, vorbim parcă de dragul de a vorbi, poate pentru statistici şi sigur pentru camere de luat vederi şi reflectoare. Doar că cetăţeanul simte, intuieşte, înţelege lipsa de onestitate, consecvenţă şi modestie din dezbaterile noastre politicianiste.

Ca şi membru de partid, am văzut că şi partidul meu, aflat acum în opoziţie, poate fi uneori prea mulţumit de sine, static, inert. În contextul în care schimbările economice şi sociale au o dinamică spectaculoasă, ori de câte ori am cerut să turăm motoarele am părut un soldat indisciplinat, o ciudăţenie a politicii. Chiar şi într-un partid politic, sistemele se opun schimbării. Dar sunt momente în care schimbările vin pur şi simplu peste noi.

În calitate de politician începător am mai observat că, din păcate, cultura de campanie electorală a virusat instituţiile statului, de la portar sau femeie de serviciu, trecand pe la toate ghiseele de relaţii cu publicul şi până în ultimul sertar al biroului de director la stat. Suntem încrâncenaţi, conflictuali şi căutăm sămânţă de competiţie politică acolo unde nu e locul. Clientelismul politic interferează, erodează, acompaniază şi uneori chiar înlocuieşte procesul democratic din ţara noastră.

Nu în ultimul rând, din Camera Deputaţilor se vede foarte bine cum industria profitabilă a insultelor de nereparat domină mass media românească. Când îl văd pe Victor Ponta la televizor, mi se pare greu să îl iau în serios. Spune lucruri ilogice şi insultătoare nu fiindca ar crede în ele, ci pentru a-şi creşte notorietatea, poate şi încrederea. Este o întreagă industrie prin care se folosesc cuvinte mari pentru a atinge scopuri cinice, pentru a corupe sentimentele cele mai nobile în numele oportunismului, banilor sau puterii.

Acum un an, când am intrat în cursa pentru un loc de deputat, am făcut şi eu ce fac toţi candidaţii, am vorbit cu toţi oamenii care erau dispuşi să mă asculte. Şi unii mă întrebau: ”Pari un tip de treabă, de ce vrei să intrii într-un loc atât de necurat cum e politica?”.  Le-am spus că îmi pasă, că am un set de valori - ţara, steagul, familia, credinţa - care mă face cu mult mai puternic decât politicienii care nu cred în nimic, că vreau să reduc diferenţele dintre gravitatea problemelor şi slăbiciunea politicii.

Şi acum port acelaşi stindard pe care îl fluturam în urmă cu un an, ba chiar cred că am reuşit să rămân un tip de treabă chiar dacă din Parlament imperfecţiunile democraţiei se văd mai bine.