Impozitul pe bacşiş şi neimpozitata prostie

Pentru a ne demonstra încă o dată că prostia nu are margini, Guvernul a aruncat în noi cu măsura de impozitare a bacşişului. La auzul cuvântului „bacşiş”, Victor Ciorbea s-a trezit din somnu-i bine plătit şi a contestat la Curtea Constituţională, iar pentru a nu mai fi umiliţi de decizia acestei instituţii, guvernanţii şi-au retras iniţiativa. Chelnerii ce îl servesc pe ministrul Teodorovici vor rămâne cu bacşişul întreg. Părţile s-au împăcat.

La apariţia măsurii absurde de a impozita bacşişul am crezut că e o glumiţă proastă de-a premierului. Dar am văzut că nu a fost o glumiţă, ci o prostie pe care noii deţinători de uniforme şi maşini cu însemnele autorităţii statului au început să o aplice cu o frenezie demnă de o cauză mai bună.

Cum să impozitezi bacşişul!? Apar cel puţin două probleme: una de definire şi alta de aplicare a măsurii. DEX prezintă bacşişul drept „sumă de bani dată, peste plata cuvenită, pentru un serviciu personal, pentru a câştiga bunăvoinţa sau protecţia cuiva”. Definiţiile din alte dicţionare sunt mai apropiate de ceea ce este bacşişul în realitate, adică o sumă dată peste plata cuvenită în semn de mulţumire pentru serviciul adus (dacă bacşişul s-ar da la începutul serviciului, ar fi mai adecvată definiţia din DEX, dar el se dă la sfârşit, când nu se mai pune problema de a câştiga bunăvoinţa sau protecţia – caz în care ar fi vorba de mită şi nu de bacşiş). 

Acest sens a fost preluat şi în ordonanţa ce interzicea bacşişul. În diverse servicii, între consumator şi prestator se instituie o relaţie contractuală, a cărei valoare este exprimată pe bonul fiscal şi pe care statul o impozitează. Între consumator şi chelner, de exemplu, nu există nicio relaţie contractuală, chelnerul fiind doar persoana ce reprezintă prestatorul, adică proprietarul locantei. Dar, acest fapt nu îi împiedică pe cei doi, pe consumator şi chelner, să lege o relaţie de amiciţie ad hoc. Că se leagă sau nu o astfel de relaţie, chelnerul tot îl serveşte pe client, conform contractului acestuia cu prestatorul. Dacă bacşişul ar condiţiona vreun serviciu, atunci ar fi mită şi alta ar fi discuţia. Dar el se oferă la sfârşitul prestării serviciului şi ţine de fiecare client dacă şi cât dă ospătarului, în funcţie de prestaţia acestuia şi de disponibilitatea clientului. Chelnerul nu are certitudinea primirii bacşişului la final. Deci, bacşişul nu face parte din contract şi nu este o sursă de venit precizată undeva. Bacşişul este un cadou. Nimeni nu e obligat să dea acest cadou, iar dacă o face este treaba sa strict privată. De ce apare statul să impoziteze această relaţie? În această logică, ar fi trebuit să se impoziteze toate cadourile. Imaginaţi-vă că oferiţi un cadou unui prieten şi el trebuie să meargă să declare dobândirea respectivului bun, pentru a fi impozitat. Îi creaţi o mare problemă. Nu mai oferim flori doamnelor pentru că îndată vine ANAF şi le impozitează.

Cred că nici cei mai utopici comunişti nu au mers cu gândul atât de departe, să ajungă să pătrundă în toate gesturile şi relaţiile dintre indivizi.

Comuniştii români, de dinainte şi de după căderea lui Ceauşescu, da. Prin anii ‘70 ai secolului trecut au mai fost o măsură şi o campanie antibacşiş, de care s-a ales praful din motiv de imposibilitate a aplicării.

Am ajuns la a doua problemă.

Ce dovadă are cineva că eu, consumator, dau bacşiş? Niciuna. Achit nota şi apoi pot să dau chelenerului sau taximetristului bani în afara contractului pe care îl reprezintă bonul fiscal, dacă vreau. Chiar dacă în folclorul consumatorilor circulă ideea că se oferă cam zece la sută din valoarea serviciului, nimeni nu îmi impune să dau atât. Pot să nu dau nimic. Nu am urmat niciodată cutuma. Am dat cât am vrut, dacă am dat. Nimeni nu mă poate obliga să dau sau să nu dau cuiva bani şi nimeni nu o poate împiedica pe o persoană să îi primescă. E treaba noastră de ce dăm/primim în afara unui contract. Apoi, cum poate statul să dovedească faptul că cineva a primit bacşiş, în afară de cazul în care reprezentanţii ANAF pregătesc ei înşişi flagrate? Chelnerul sau taximetristul nu au voie să deţină bani proprii în buzunare? Înainte de a intra în serviciu vor fi buzunăriţi şi îi va îmbrăca statul în combinezoane fără buzunare, astfel încât să nu aibă unde pune banii primiţi în afara celor înscrişi pe bonurile fiscale? Ca şi acum 50 de ani, măsura nu poate fi aplicată şi este foarte bine că e aşa. Între indivizi există şi trebuie să rămână un spaţiu în care statul nu poate şi nici nu trebuie să se bage.

Eu cred că dacă s-ar impozita prostia, actualii guvernanţi ar fi cei mai mari contributori la bugetul de stat.

De ce au luat guvernanţii această măsură şi de ce nu s-au gândit înainte de a o lansa că este una absurdă şi imposibil de aplicat? De proşti? De incompetenţi? Au vrut doar să ne mai dea o temă de discuţie? Au vrut să şi-i atragă de partea lor pe cei ce primesc bacşiş, care vor gândi acum că guvernanţii le lasă în buzunare ceea ce ar fi putut să le ia? Răspunsurile sunt diverse. Eu cred că dacă s-ar impozita prostia, actualii guvernanţi ar fi cei mai mari contributori la bugetul de stat.