Imunitatea, între dilatare şi contractare

Luând-o de jos în sus, Dicţionarul general al limbii române, al lui Vasile Breban, distinge trei niveluri ale imunităţii. Este mai întâi nivelul biologic, la care, un corp viu, dotat cu anticorpi, este imun la acţiunea nocivă a unor agenţi patogeni externi.Vine, apoi, nivelul diplomatic, la care, membrii unei misiuni diplomatice nu pot fi trimişi în judecată de către tribunalele ţării în care ei sunt acreditaţi oficial.

În sfârşit, vine şi imunitatea parlamentară, care este politică. Trecem peste avatarurile cuvântului „politică”, ele fiind înscrise, cum ar zice Blaise Pascal, între „Gloria şi pleava Universului”. În Constituţia română, imunitatea este definită simplu şi clar la articolul 72 (1) „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Este vorba, aşadar, de două şi numai de două elemente, care sunt protejate de imunitate, adică voturile şi opiniile politice. Deci, nu este vorba de alte opinii, filosofice, religioase sau estetice, ci numai de opiniile politice.

Aşa-numita „Şcoală analitică engleză”, fiind de orientare pragmatică, a ajuns la conceptul de „act de vorbire” („speech acts”), dar acesta, chiar act-activitate fiind, este unul de vorbire, sau de rostire, cum i-ar spune Constantin Noica. Deci, opinia este un act de vorbire şi este distinctă faţă de fapta-înfăptuirea, care poate să pornească, dar poate şi să nu pornească de la ea, de la vorbire. Opinia poate rămâne şi o simplă vorbire, adică o vibraţie sonoră a aerului sau o înşiruire de semne pe hârtie, iar în acest sens s-a şi spus că „Nimeni nu este profet în ţara lui”.

Acest enunţ străvechi, pare să fie dezminţit în România, în contextul unei democraţii originale. Unul dintre noii ei profeţi este Călin Popescu-Tăriceanu, liberalul cu un singur papion şi cu cinci neveste consecutive. În vizorul DNA a intrat şi confratele domnului Călin („Filă de poveste”), adică nobilul (a nu se confunda cu Nobelul ) Varujan Vosganian. Pentru a-l putea apăra pe Vosganian, Preşedintele Senatului trece, lejer şi nonşalant, de la opinia politică la fapta politică, adică la măsurile economice pe care fostul ministru le-a luat într-un anumit context practic-pragmatic, nu doar unul de vorbire sau de glăsuire, fie ea poetică sau prozaică. Cu această ocazie, conceptul de imunitate a fost dilatat, a fost extins de la cuvânt la faptă, şi a fost extins cu un prim pas.

Acesta pare să fie ecoul unei acţiuni dumnezeieşti, pentru că în cartea Geneza, ne întâlnim cu enunţul „Dicunt Domine fiat lux, et fuit, et fuit bene”. În conjuncţie cu social-democratul Victor Ponta, liberalul Călin Popescu Tăriceanu mai face un pas, ajungând la conceptul de oportunitate. Deci, avem nu numai fapta-faptele lui Varujan Vosganian (ce frumoasă rimă interioară a numelui), ci avem şi contextul obiectiv al faptei, context care conţine factori obiectivi interni şi mai ales externi. Şi astfel, imunitatea este dilatată cu încă un pas, ea trecând de la fapta individuală, la contextul obiectiv şi anonim al faptei. Şi aşa cum răspunderea colectivă suspendă toate răspunderile individuale, tot aşa şi contextul obiectiv al oportunităţii suspendă orice vinovăţie a lui Varujan Vosganian, dânsul fiind „curat ca lacrima”, inclusiv ca aceea izvorâtă din ochiul creştin al dânsului.

Este însă curios faptul că în situaţia absolut similară a lui Adriean Videanu, imunitatea ia un drum exact invers, adică se contractă până când ajunge la zero, iar şeful îmbujorat al marmorei ajunge trecător după gratii. Este curios şi faptul că această simetrie cu două limite, libertatea şi detenţia se repetă într-o situaţie recentă, în care Elena Udrea stă ca o pasăre închisă în colivie, iar Dan Şova, şeful „marilor proiecte” neisprăvite sau ratate este liber ca păsările cerului: „Care nu ară şi nu seamănă, dar Domnul Dumnezeu le hrăneşte”. Aici, ne poate trece prin cap gândul că acestă dilatare şi concentrare a imunităţii, ar putea fi un efect indirect al teoriei relativităţii, elaborată de Einstein, teorie potrivit căreia timpul se dilată şi spaţiul se contractă în funcţie de viteza unui sistem în mişcare, în situaţia cu imunitatea fiind vorba de viteza de mişcare a gândirii cuplului Tăriceanu-Ponta.

Pentru ca să lămurim cumva lucrurile, recurgem la un exemplu simplu, dat de către Hegel în Fenomenologia Spiritului, despre care Constantin Noica afirmă că este una dintre cele mai mari cărţi ale umanităţii, alături de Biblie.

Să luăm în considerare o bucată de zahăr. Ea are trei proprietăţi sensibile, care pot fi percepute cu simţurile, adică ea este albă, pentru ochi, este tare, pentru degete, şi este dulce, pentru limbă. Acum, şi pe de o parte, cele trei proprietăţi sensibile sunt absolut diferite calitativ şi sunt eterogene. În acest sens, putem recurge şi la un şir de raţionamente negative, adică albul nu este nici tare şi nici dulce, tarele nu este nici alb şi nici dulce, dulcele nu este nici alb şi nici tare. Cele trei proprietăţi sensibile nu au „nici în clin, nici în mânecă” una cu alta. Ele pot fi unificate numai în metaforele poetice, cum face Lucian Blaga în versul „E atâta linişte în jur / de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Dar, pe de altă parte, revenind la bucata de zahăr, nu putem spune că într-un punct al ei este albul, în alt punct este tarele, şi într-un al treilea punct este dulcele. Aceasta înseamnă că în oricare punct al bucăţii de zahăr, cele trei proprietăţi sensibile sunt coincidente, ceea ce înseamnă că ele sunt inerente bucăţii de zahăr.

Dacă trecem de la bucata de zahăr a lui Hegel, la fapta oportună a lui Călin Popescu-Tăricenu, putem găsi o corespondenţă. Fapta este expresia unei opinii, iar aceasta este echivalentă cu albul. Dar, fapta oportună are un substrat economic, întrucât prin ea se produce ceva sau altceva, iar substratul economic este echivalent cu tarele. În sfârşit, oricare fapt-faptă are şi parametrii financiari, care se exprimă în bani, iar banii sunt echivalentul dulcelui. Deci, chiar dacă pe prima ei latură, fapta oportună este expresia unei opinii, deci este imună, ea mai are două aspecte, cel economico-tehnic şi cel fianciar, iar acestea intră sub incidenţa altor două Legislaţii, care sunt specifice, încât ea, fapta, poate fi şi o fărădelege, cum s-au petrecut lucrurile în toate cele patru cazuri menţionate mai sus. Ceea ce poate însemna şi că opinia politică, de la care s-a plecat, nu era chiar atât de „albă”, deci pură, inocentă, cum ne-ar lăsa să credem expresia „libertatea opiniei”. În Dicţionar, alături de cuvântul „libertate”, mai există  două cuvintele: „libertinism” şi „libertinaj”

PS: Pe calea arătată, cu cei doi paşi ai dilatării şi concentrării imunităţii, expresia populară „pas cu pas”, preluată şi de Klaus Iohanis, se converteşte treptat, pe furiş, în „pâş, pâş”,  în varianta paradoxală, social-liberală, a dubletului şi duetului Tăriceanu-Ponta.