Imunitatea nedemnilor demnitari

De mult circ am fi fost scutiţi în aceşti 25 de ani şi de mai multă încredere s-ar fi bucurat Parlamentul dacă nu ar fi existat aberaţia din Art. 72 a actualei Constituţii, ce reglementează imunitatea parlamentarilor.

Articolul începe bine: „(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.” Foarte bine, imunitatea în această formă nu face decât să-i garanteze parlamentarului spaţiul acţiunii sale politice. Şi ce se spune mai departe este bine: „(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului..”. Ar fi fost bine dacă lucrurile se opreau aici, pentru că aceste paragrafe sunt destul de clare. Dar, şi de această dată un lucru bun este făcut ţăndări prin introducerea unui „dar”: „...dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.” Scriitorii Constituţiei, parlamentari şi ei pe atunci, şi-au dat în dar acest „dar”, transformând Parlamentul într-un soi de curte de justiţie care îi pune la adăpost pe parlamentarii ce au ajuns în situaţia de a compărea în faţa adevăratei justiţii. Separaţia puterilor în stat se opreşte la demnitari, pentru că justiţia, în obiectivitatea ei, ajunge să fie ţinută la uşa Parlamentului până când prietenii şi adversarii politici decid, în funcţie de conjunctură şi de înţelegerile politice, dacă permit sau nu exercitarea autorităţii justiţiei (prin percheziţionare, reţinere sau arestare) asupra unui parlamentar ajuns într-o asemenea situaţie.

Faptul că Parlamentul se substituie puterii judecătoreşti şi chiar poate bloca acţiunile legitime ale acesteia este formulat mai clar în paragraful următor: „(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuti şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.” Dar cum poate o cameră a Parlamentului să constate „că nu există temei”? Este ea organ de anchetă?

De ce deciziile organelor de anchetă au tot timpul temei pentru cetăţeanul de rând (nicio instituţie nu poate decide în afara organelor de anchetă că decizia arestării unui oarecare cetăţean nu are temei) şi ar putea să nu aibă temei pentru un parlamentar?

Oare dacă un parlamentar ar arunca în aer gara din Tecuci, Parlamentul va decide că arestarea lui este lipsită de temei pentru că e vorba de un oraş mic sau pentru că parlamentarul face parte din majoritatea parlamentară? Dacă un parlamentar ar fi implicat în fraudarea banilor publici (aşa cum vedem că sunt cu duiumul!), Parlamentul decide lipsa de temei a arestării doar pentru faptul că omul a împărţit prada cu mai mulţi aflaţi în sală? Indiferent de profesiile pe care le au, parlamentarii devin judecători când este vorba de cauzele propriilor colegi.

Dincolo de lipsa de temei a acestui „dar”, răul din articol constă în afectarea gravă a brumei de încredere pe care cetăţeanul de rând o are în Parlament. În faţa acestei nedreptăţi flagrante, soluţia la care se gândeşte acesta este revenirea în istorie a unui „Ţepeş” – proiecţie mângâietoare de frustrări, dar antidemocratică.

Totuşi, aberaţiile din acest articol au şi o parte bună: îi pun pe împricinaţi să-şi arate caracterele sub luminile rampei. Astfel, în zilele în care vin în faţa Parlamentului să ceară clemenţă, putem vedea parlamentari cu morgă în zilele normale ajungând să se închine, să se dea cu mir în numele Tatălui, să bocească; vedem parlamentari ce au o relaţie anonimă cu cartea, dar care încep să dea citate din filosofi şi pastori; vedem tipi duri, aroganţi, care ajunşi la tribună se comportă ca nişte caricaturi ale lui Caţavencu, implorând iertare.

Dar, ce aveţi doamnelor şi domnilor, de ce vă temeţi dacă sunteţi cinstiţi? Puneţi-vă la dispoziţia justiţiei, a cărei corectitudine o clamaţi tot timpul. Constituţia, în această formă pe care o conservaţi de atâta amar de vreme, vă dă mai mult decât trebuie, dar dacă aţi fi demni nu aţi călca dincolo de ceea ce, in foro interno, recunoaşteţi că nu e corect. Pentru că dincolo de graniţele imunităţii care vă garantează exercitarea mandatului se află imunitatea nedemnilor demnitari.