Imunitatea parlamentară şi demisia lui Voiculescu

Cât zbucium, cât vaiet pe chestiunea faimoasei imunităţi! Demisia lui Dan Voiculescu nu numai că a pus gaz pe foc, dar a mărit semnificativ şi gradul de confuzie.

În primul rând, demisia e una şi imunitatea e alta. Legătura dintre cele două este, de cele mai multe ori, fictivă.

Imunitatea parlamentară funcţionează doar în două cazuri, cererea de percheziţie şi cererea de arestare preventivă. De asemenea, în caz de flagrant, parlamentarul poate fi reţinut, dar conducerea Camerei din care face parte trebuie informată imediat.

Toate aceste prevederi sunt raţionale şi corecte pentru democraţie. Parlamentarul trebuie protejat în faţa eventualelor abuzuri ale unei puteri executive care ar încerca să intimideze un deputat sau un senator, inclusiv printr-o arestare abuzivă. Evident, asemenea prevederi se adresează, în primul rând, parlamentarilor din Opoziţie, cei interesaţi să facă dezvăluiri despre corupţia sau ilegalităţile celor de la putere. Fără a fi protejaţi în ceea ce priveşte percheziţia sau arestarea preventivă, câţi parlamentari din Opoziţie, indiferent de cât de democratică e ţara lor, şi-ar mai permite să deranjeze guvernul, mai ales în cazuri sensibile de mită, corupţie, trafic de influenţă? Democraţiile există, pentru că există conceptul de a proteja Opoziţia.

În toate celelalte cazuri legate de cercetarea şi judecarea unui parlamentar nu există niciun fel de imunitate. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi, cercetaţi şi trimişi în judecată la fel ca oricare alt cetăţean. Diferenţa o face instanţa care judecă, pentru parlamentari fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aici apare un dezavantaj, pentru că un ales are mai puţine căi de atac, decât un cetăţean obişnuit.

Dan Voiculescu afirmă că a renunţat la imunitate pentru a se pune la dispoziţia Justiţiei. Gestul este remarcabil şi demn de urmat şi de alţii. Numai că, în cazul său, Dan Voiculescu a renunţat la ceva ce nu avea. Dosarul în care este inculpat a ajuns pe rolul instanţei. Judecata îşi va urma implacabil cursul, fie că ar fi fost vorba despre Înalta Curte, fie că dosarul se întoarce la Tribunalul Bucureşti. Ceea ce obţine cu adevărat Dan Voiculescu este să evite judecarea dosarului său de către completul Înaltei Curţi care l-a condamnat pe Adrian Năstase.

În ceea ce priveşte tergiversarea dosarului până la prescriere, nu e un mare avantaj. Dosarul se reia din faza în care este trimis de Înalta Curte, deci câştigul de timp nu este semnificativ. Mai rămâne pierderea de imagine şi impresia de neşters că liderul PC a găsit calea de a face slalom la nesfârşit  între Tribunal şi Înalta Curte prin demisiile repetate şi revenirile sale în Parlament.

În rest, asistăm la o bătălie fără limite între echipele de propagandă ale taberelor politice.
Fosta putere portocalie ştie că singurul atu pe care îl mai are în mână este folosirea imaginii nefavorabile pe care USL o are în afara ţării. Suspendarea intempestivă din vara trecută a preşedintelui Băsescu a creat o percepţie catastrofală a ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti. De atunci, USL este văzută ca o putere discreţionară care nu respectă statul de drept şi încearcă prin orice mijloace să-şi protejeze corupţii. Discuţiile din Parlament despre imunitate nu au făcut decât să întărească această impresie, într-un moment în care se aşteaptă Raportul Comisiei Europene privind justiţia din România.

Faptul că nu s-a ajuns la o superimunitate parlamentară este benefic. Dar impresia că s-a încercat acest lucru rămâne.

USL nu numai că pare incapabilă să ia măsuri eficiente pentru restabilirea încrederii partenerilor europeni pe tema justiţiei, dar îşi mai taie şi singură craca de sub picioare.