Incertitudini (nu numai electorale)

„De ultimă oră apare disputa dintre Antonescu şi Iohannis de natură să bulverseze întregul registru liberal.” FOTO Mediafax

E dificil de dat acum un răspuns numeroaselor întrebări privind soarta alegerilor prezidenţiale. Ultimele evenimente complică lucrurile. Se spune că apariţia mai multor candidaţi pe partea dreaptă ar mobiliza o parte a electoratului nehotărât, contrapondere la electoratul consecvent al stângii.

Există însă pericolul real, deja subliniat în mass-media, al fărâmiţării până la punctul la care niciun candidat al dreptei să nu intre în turul II. Nu ştiu dacă anume forţe oculte lucrează pe această idee dar ar fi o şansă aproape sigură pentru stânga - şi fără bătăi de cap - să-şi adjudece victoria, cum s-a întâmplat şi în 2000.

Elena Udrea îşi va apropia electoratul fidel lui Băsescu culegând şi o parte din electoratul PDL. Candidaţii independenţi, în special Macovei şi Diaconescu, vor atrage şi ei o parte nu lipsită de semnificaţie din voturi. Probleme serioase se ivesc în cadrul alianţei ACL unde electoratul liberal ridică serioase semne de întrebare. Greşit se iau în calcul rezultatele alegerilor europarlamentare. De atunci s-au produs mişcări semnificative atât în PDL cât mai cu seamă în PNL. Numărul considerabil de parlamentari trecuţi de partea lui Tăriceanu va atrage după sine şi regruparea corespunzătoare a electoratului liberal. De altă parte Klaus Iohannis anunţă o proiecţie politică sobră, fermă, bazată de lege şi ordine. Este un semn de întrebare dacă toţi liberalii, cu deosebire cei – nu puţini - implicaţi în afaceri speculative, sunt dispuşi să subscrie. De ultimă oră apare disputa dintre Antonescu şi Iohannis de natură să bulverseze întregul registru liberal.

Era previzibil dintru început, dar acum se vădesc rezultatele unor grave greşeli de gândire şi orientare strategică a dreptei. Ruptura dintre Băsescu şi Blaga, imputabilă amândurora deopotrivă, a fost punctul de pornire soldat cu divorţul dintre Băsescu şi PDL, cea mai mare greşeală politică din ultima vreme. Băsescu s-a încrezut prea mult în puterea şi orgoliul propriu, dovadă slaba performanţă a PMP, noua sa creaţie. Drept rezultat, o seamă de politicieni de certă valoare cum sunt Baconski, Voinescu, Macovei, Diaconescu, Papahagi, se situează în afara sferei de decizie politică ceea ce este o mare pierdere pentru dreapta.

Proiectul de fuziune între PNL şi PDL a fost ales într-un moment nefericit. S-a mers pe ideea înfiinţării unui mare partid de dreapta contrapondere stângii, ignorându-se convulsiile şi contradicţiile inerente unei atare fuziuni, cu influenţe directe asupra procesului electoral. Apoi, faptul că dreapta nu poate dezvolta o politică populistă este, de asemenea, un handicap. Este adevărat că în ultima vreme asistăm la un proces de maturizare a electoratului, dar rândurile care cedează tentaţiilor populiste sunt încă destul de semnificative, iar stânga are dexteritatea de-acum experimental dobândită în a o exploata la sânge.

Una peste alta, totuşi, se spune că dreapta ar avea şanse mai mari. Probabil tocmai de aceea stânga s-ar putea să-i întindă cursa. Sprijinul? Nimeni altul decât Tăriceanu. Nu stăruie nicio îndoială că el face jocul lui Ponta. Staff-ul acestuia ar putea estima cu oarecare aproximaţie consecinţele fărămiţării pe partea dreaptă, apreciind cota procentuală cea mai favorabilă la care aceasta se poate ridica. Să zicem 20%. Se estimează că Tăriceanu va lua 7-8% sau poate chiar mai mult. În aceste condiţii, n-ar fi o problemă pentru stângişti să-şi strunească electoratul disciplinat şi să cedeze lui Tăriceanu – din cota estimată la circa 40% - un 10-12% pentru a intra în turul al II-lea. Cu Ponta preşedinte şi Tăriceanu premier, lucrurile s-ar aşeza de minune tocmai pe optica evenimentelor din 2012 şi a marţiei negre.

De altfel, nu trebuie supraestimată importanţa alegerilor prezidenţiale, atâta vreme cât previzibil, până în 2016 se va menţine actuala majoritate parlamentară. Cu ajutorul ei, stânga poate manevra cu uşurinţă demersul politic chiar şi cu un preşedinte de dreapta care, este sigur, nu va opune rezistenţa de care a făcut dovadă  Băsescu. Cu toate acestea, frământările politice pe care le traversăm şi care vizează în mod specific atribuţiunile preşedintelui – este vorba de poziţia României în contextul noilor realităţi est-europene – conferă Preşedinţiei un rol şi o responsabilitate aparte. În cele din urmă acum, întocmai ca în 1989 şi în mod specific în 1996, se poate pune întrebarea încotro? Nostalgicii care îl au în frunte simbolică pe Iliescu, pot cocheta cu răsăritul în pofida alianţelor care ne leagă de apus. Dacă nu pe faţă, cel puţin prin unele gesturi, Ponta, a cărui voinţă, gândire şi influenţă domină autoritar politica de stânga, pare a trăda o astfel de reorientare. Motive mai mult decât suficiente pentru ca politicienii de dreapta – până încă nu este prea târziu – ca şi electoratul, să tragă seamă asupra consecinţelor posibile nu numai în privinţa alegerilor prezidenţiale, dar şi asupra viitorului ţării.