Instituţii publice şi partide sau diferenţa între a face şi a vorbi

Despre diferenţa între a fi membrul unui partid şi conducătorul unei instituţii publice şi cum trebuie aceasta corectată pentru a nu mai fi aşa de dificil de definit „interesul public“.

Deşi sună a capitol de manual şcolar, azi, mai mult că niciodată, discrepanţa între a vorbi şi a face îşi arată adevărata amplitudine. 

Instituţii: guvernul, instituţia prefectului, instituţia jandarmeriei. 

Partide: în cazul de faţă, motivul este reprezentat de acţiunile membrilor partidului aflat la guvernare care, temporar, conduce practic aceste instituţii.

Întrebarea este: unde începe interesul unei instituţii publice, şi ce înseamnă acesta, şi unde se termină interesul partidului? Există, de fapt, vreo diferenţa? Da, este. Instituţiile menţionate, spre deosebire de partide, au o structură concepută să supravieţuiască efemerităţii acestora din urmă (inclusiv prin oamenii care o compun). Sarcina conducerii este, în primul rând, aceea de a sluji perpetuarea instituţiei publice (în condiţiile date), sau de a angaja resurse publice pentru a apăra interesele TUTUROR celor care „cotizează” pentru funcţionarea lor. Această diferenţă între răspunderea faţă de partid şi răspunderea publică a conducerii politice a unei astfel de instituţii, faţă de o masă mult mai mare de „cotizanţi“, este atât de mare în cazul de faţă încât nivelul de fidelitate faţă de programul de guvernare trebuie să devină direct proporţional cu numărul „cotizanţilor“. 

Marea problemă a actualei guvernări este aceea de a fi într-o discrepanţă perpetuă între reperul relativ al unui program de guvernare cu care s-au câştigat nişte alegeri şi realitatea poverii publice a conducerii unor astfel de instituţii, respectiv necesitatea satisfacerii aşteptărilor celor mai mulţi „cotizanţi“, cel puţin în raport cu promisiunile făcute. 

Discrepanţele, care pot fi la fel de bine citite drept lecţii, pot fi date de: 1. Ce înseamnă a promite şi ce înseamnă a şi acţiona din punct de vedere politic şi administrativ. Iluziile din prima nu justifică inepţiile din cea de-a doua: când promiţi nu înseamnă doar a vorbi în schimbul voturilor, ci a dovedi, foarte pe bune, ce îţi propui să realizezi prin fapte. Diferenţa între acestea două se dovedeşte, din păcate, a fi prea groasă la noi. 2. A justifica eşecul acţiunii prin incompetenţa administraţiei sau prin excesul de violenţă sunt, pentru mine, de acelaşi grad. (Năucitoare ştirea în care şeful unei instituţii de forţă nu ştie ce înseamnă intervenţie operativă când se pronunţă în cameră, iar apariţia evenimentelor violente este atât de inexplicabilă, pe cât că cică ar fi dat vreun pre-ordin „violent“). A promite trebuie să devină în sine un act de răspundere. Ceea ce s-a văzut ieri a fost dovada nu doar a unor instituţii care au acţionat inept, ci şi a unei conduceri care a comandat astfel. Este trivial a spune acum că instituţiile au acţionat la comandă politică. Nici măcar această simplă propoziţie nu are sens în lumina diferenţei menţionate. Ceea ce este, de fapt, relevant este contextul în care acestea se întâmplă. Nu e vorba doar de corupţie sau de furia faţă de un partid, ci de tot ce a condus la acest rezultat tragic. Aceasta este expresia unor disfuncţii profunde ale relaţiilor între oameni din diferite instituţii sau între ei şi ”simpli cotizanţi”. Nu înţelegerea neadecvată a limitelor în perpetuarea unor conduceri efemere contează, ci încercarea înţeleaptă de a vedea punctele de vedere ale celor implicaţi şi cadrul specific de manifestare a lor. Această reprezintă cu adevărat o poziţie de forţă autentică, manifestată în context european. Apelul la violenţă este în principiu păgubos, indiferent de sursă acestuia. Da, mai ales la acest nivel. Este foarte uşor a spune: „jandarmeria e de vină“, sau a spune „demonstranţii violenţi sunt problema“. Acest joc este pe atât de vechi în istoriile luptelor de stradă, pe cât de necontrolabile au fost rezultatele lui. Ceea ce se perpetuează păgubos este, de fapt, natura acestor disfuncţii care trebuie eliminate nu numai pentru că aceste lucruri să nu se mai întâmple, dar pentru ca instituţiile însele să supravieţuiască pentru a avea ocazia să-şi modifice perspectiva. 

Orice discuţie s-ar genera în zilele care urmează trebuie să fie o consecinţă a acestui mod de a pune problema. În joc sunt supravieţuirea unor principii versus supravieţuirea fizică în vârful instituţiilor. Nu merită comentate evenimentele de aseară, sau poate şi cele de azi, decât dacă dorinţa de a rezolva problemele care le-au generat este persistentă şi tenace. Este insuficientă şi jignitoare lamentarea publică ad hoc, de efect. Bătăile pe umeri, falsa empatie dispar, fiindu-le luate locul de un simplu: AŞA CEVA, NICIODATĂ!