Internetul şi PR-ul instant

Este uşor să-ţi dai seama că noutatea în PR a fost adusă de explozia Internetului şi a instrumentelor sale: site-ul şi blogul, reţelele sociale online etc. Mai greu este să explici această schimbare în termeni cât mai precişi.

În urmă cu 15 ani, un comunicat de presă, transmis de liderul unui partid sau de şeful unei companii avea nevoie de cel puţin câteva ore pentru a fi difuzat la jurnalul de seară al unei televiziuni şi chiar de o zi pentru a fi tipărit într-unul din ziare. Comunicatul era, de obicei, pregătit în ziua anterioară, era văzut de mai mulţi ochi şi acceptat de client după o lectură atentă, iar timpul pentru acordarea unui eventual drept la replică, după apariţia lui, era rezonabil de lung. Faţă de o scrisoare transmisă cu poştalionul, ziarul şi televiziunea au crescut considerabil viteza. Internetul a atins însă, ca să spunem aşa, limita maximă posibilă, astfel încât conceperea, transmiterea, receptarea şi replica unui text de PR tind să se întâlnească în acelaşi punct, să devină simultane. Deadline-ul pentru redactarea unui text de comunicare publică s-a redus considerabil, el face concurenţă deadline-ului jurnaliştilor. Publicarea textului se realizează imediat, pe Internet, iar replicile şi contra-replicile n-au nici ele timp să aştepte. În aceste condiţii, este inevitabil ca felul în care va fi conceput mesajul să se modifice şi el. De regulă, o acţiune de PR trebuie să respecte sau să facă trimitere la o strategie de comunicare, adoptată de persoana sau instituţia care comunică. Acest fapt este extrem de important. Respectarea strategiei asigură coerenţa şi formează identitatea publică a sursei de comunicare. Viteza comunicării riscă să afecteze însă dimensiunea strategică a mesajului, aplatizând conţinutul şi reducându-l la simpla prezenţă. Nu mai este atunci atât de important ce spui, ci pur şi simplu să spui ceva, să fii prezent pentru a genera content în jurul tău. Se-nţelege că replica dată unui mesaj şi care trebuie să vină imediat nu mai poate fi nici ea gândită, pritocită de comunicator împreună cu clientul său înainte de a fi transmisă public. Important este să apară repede, cât mai repede, dacă se poate în acelaşi timp cu textul la care se raportează.

Această comunicare instant a dat naştere, cum era de aşteptat, unui nou tip de PR-ist: PR-istul instant. Sarcina de comunicare a unui produs este redusă de acesta la parametrii comunicării propriu-zise, ignorându-se complet conţinutul strategic al mesajului. Astfel, mesajul care urmează a fi comunicat este redus la obiectivele lui imediate, este targetat pentru a fi comunicat, mai exact pentru a fi umplut de conţinut, căci ceea ce conferă conţinut unui mesaj nu este, în acest caz, semnificaţia în sine a mesajului sau identitatea sursei de comunicare, ci receptorii. Ei fac mesajul; cu cât PR-istul reuşeşte să se identifice mai bine cu potenţialii receptori, cu atât comunicarea îşi atinge mai bine ţinta. PR-istul instant este, de aceea, înclinat să se gândească exclusiv la tactica de comunicare. Avem un produs: cum îl comunicăm? Simplu: organizăm un eveniment, facem o campanie outdoor, un cont de Facebook şi-i dăm drumul.

Accelerarea transmiterii informaţiei reprezintă o schimbare sistemică în ordinea comunicării, dar tocmai aici intervine provocarea PR-istului autentic, şi anume de a oferi un răspuns în plan strategic. Comunicarea publică este, prin definiţie, o comunicare strategică. Mesajul este transmis cu un anumit scop unui anumit public; el are o sursă şi îşi păstrează, parţial, autonomia, neidentificându-se niciodată în întregime cu publicul, cu ceea ce se presupune că ar gândi publicul. Transmiterea strategică a mesajelor este singura care conferă autoritate sursei de comunicare şi sens mesajului, mesaj în care receptorul poate să aibă încredere. Fireşte că, în comunicarea de zi cu zi, mesajele contingente, non-strategice nu pot fi excluse, dar nu ele constituie conţinutul esenţial al comunicării. Mesajele contingente pot suplini până la un punct absenţa celor strategice, în condiţiile în care a nu comunica deloc nu reprezintă, aproape niciodată, o soluţie. Este însă destul de clar că orice calibrare strategică a comunicării va însemna, în condiţiile asigurate de mijloacele actuale de comunicare în masă, transformarea informaţiei într-o resursă ceva mai rară. În fond, ritmul comunicării nu poate fi dat numai de către mediul de comunicare. Desprinderea de situaţia alienantă a obligaţiei la o comunicare accelerată, aşa-zis în timp real, este condiţia întoarcerii la o comunicare strategică.