Iohannis şi istoria

Pentru a fi un om de stat nu este de ajuns să vrei. Nu este de ajuns să poţi. Nu este de ajuns ca alţii să îţi netezească o cale. Trebuie să ai şi o şansă, şansă care ţine doar de Dumnezeu şi de destin.

Klaus Iohannis s-a aruncat în lupta pentru Cotroceni cu o încredere în sine aproape absurdă. Oamenii din jurul său erau speriaţi, în timpul campaniei, de încrederea pe care o degaja, în aşa hal încât o considerau inconştienţă. Primul an de mandat a fost atipic pentru politicieni pentru că ei, cam toţi, erau şi încă sunt blocaţi mental în paradigma ultimilor 26 de ani şi, mai acut, în cea a ultimilor 10 ani cu Traian Băsescu. Chiar şi pentru unii dintre consilierii prezidenţiali conduita Preşedintelui era bizară deşi toţi recunoşteau, în privat, că omul pare atât de hotărât în deciziile pe care le ia (în definitiv singur) încât pare că ştie exact care îi este destinul. 

Faptul că Preşedintele a vorbit de dinaintea alegerilor despre reaşezarea României şi despre schimbarea arhitecturii morale a ţării, a părut pentru cei mai mulţi (dacă nu pentru toţi) o lozincă deontologică gratuită şi fără niciun cârlig generator de emoţie. Conduita sa discretă (de mulţi considerată o inabilitate de comunicare) cu definirea unor margini foarte stricte ale plajei constituţionale a surprins, din nou, mentalul colectiv blocat în paradigma FSNistă. Dacă la început toţi politicienii au stat în expectativă, cu respiraţia trasă, după 6 luni Victor Ponta a fost primul care şi-a dat drumul la plămâni şi a început să arunce cu noroi în Iohannis la fel ca în toţi ceilalţi. L-a derutat puţin lipsa feed-backului dar nu l-a descurajat şi până în ultimele zile (episodul ”surda şi hora”) a mers în exact aceaşi logică. 

România de după Colectiv e o altă Românie. E o Românie pe care s-ar putea ca mulţi dintre noi să nu o mai recunoaştem. Pare chiar o Românie străină. Dar este adevărata Românie pe care am observat-o până acum doar individual nu şi Colectiv. Am văzut-o la metrou, la facultate, la spital, în piaţa de alimente, pe Facebook sau… în diaspora. Dar am văzut-o în ochii celui din jur, în strigătul unui taliban sau în dramatismul unei emisiuni sociale. Nu am văzut-o niciodată Colectiv, nu am văzut-o niciodată ca un puzzle terminat. După 26 de ani de citit ”instrucţiunile”, în Piaţa Universităţii, astăzi, am reuşit să terminăm de construit puzzleul. 

Culmea ironiei, s-ar putea ca generatorul acestei stări de fapt să fi fost chiar Victor Ponta. Supapa generată prin demisia venită la 12 ore de la primul protest a fost un imbold de încredere incredibil pentru Colectivul României. Coincidenţa cu ziua de naştere a lui Traian Băsescu a fost şi ea o altă ironie simbolică. Dar asta pentru că Dumnezeu are şi el simţul umorului…

În această după amiază am văzut nu o luminiţă ci o lumină în ochii lui Klaus Iohannis care mi-a adus aminte tocmai de toate îndoielile celor din jur şi din trecut, peste care a răzbit să treacă, să le învingă şi pe care a reuşit să le ignore pentru a nu fi demobilizat. Energia sa era atât de puternică astăzi încât nici el nu mai reuşea să şi-o stăpânească. Este lumina celui care vede viitorul.

Şi situaţia din piaţă nu este neapărat meritul lui. Nu este meritul vreunui politician (decât poate în sens negativ). Dacă nu se năştea contextul, din cenuşa unei tragedii, s-ar putea ca momentul de astăzi să mai fi întârziat. Aşa cum, foarte bine, putea sa nu apară niciodată. Dar momentul de astăzi este într-o măsură foarte mare un răspuns plin de energie al României vis-a-vis de martiriul unor nevinovaţi nenorociţi de o tragedie absurdă, de coincidenţa de a fi într-un moment nepotrivit într-un crâmpei de Românie cu nimic diferit de alte mii de locuri din ţara asta în care moartea pândeşte la fiecare centimetru cub, nici măcar pătrat. Meritul Preşedintelui este de a fi fost pregătit pentru acest moment, de a-l fi aşteptat încă din campania electorală.

Dacă până acum, absolut orice mişcare de stradă a putut fi contaminată, a şi fost confiscată, de data asta însă s-a produs declicul. E acel declic mecanic de la care lucrurile nu se mai pot întoarce. Lucrurile nu mai pot merge înapoi nici dacă cineva s-ar strădui să le pună stavilă. De acum lucrurile merg sigur, doar înainte. 

Iar asta, da, înseamnă sacrificii din partea tuturora. Politicianul, şi sunt aproape sigur de ce spun, nu înţelege nimic din ceea ce se întâmplă în jur. Nu cred că sunt mai mult de 5-10% din cei care fac acum, la această oră, politică, de toate vârstele şi la toate nivelele, care să înţeleagă ce se întâmplă. Unii lideri sar până în tavan de nervi, se zvârcolesc, alţii îşi caută blănuri de oaie să se deghizeze, unii au consultanţi de comunicare profesionişti care îi învaţă să ”scrie” pancarte iar unii se gândesc la puşcărie dar, nici măcar despre puşcărie nu este vorba astăzi.

Bucăţile de puzzle, anonime, individuale sunt vii, au picioare, au mâini şi chiar dacă nu ştiu astăzi cum să o facă tehnic vorbind, vor acoperi şi înghiţi ca nişte termite fantomele politicii de tranziţie. Mesajul străzii pentru politicieni este ”Vă mulţumim pentru serviciile dumneavoastră, aici se încheie contractul cu dumneavoastră, de aici ne mutăm noi în casă. Vă rugăm la ieşire să treceţi prin detectorul de metale şi să lăsaţi la uşă tot ce aţi furat din materialele de construcţie”. Politicienii prime-timeului românesc sunt consumaţi. Dar nu acceptă şi nu vor accepta imediat asta. Ei acum, însă, astăzi, sunt ”demilitarizaţi”, nu mai au arme cu care să se lupte. Şi nu mai au arme în primul rând din cauza lor, pentru că au uitat că într-un război există două divizii: divizia de infanterie şi divizia tactică-logistică de comandă. Au înaintat prea departe pe front şi au întrerupt ”comunicaţiile” cu baza, cu comandamentul şi nu mai au în memorie ”harta de luptă”. Ei luptă de 26 de ani sub aceaşi strategie tactică, nu mai au legătura cu ofiţerii care le-ar putea ordona cum să-şi organizeze regruparea. Iar acei ofiţeri sunt Raţiunea şi Picioarele-pe-pământ. Ei astăzi pur şi simplu nu pot înţelege unde au greşit. 

Ce vine în loc? Care e noul batalion? Din fericire nimeni nu ştie astăzi. Din fericire! 

Însă ziua de astăzi în mod sigur înseamnă şi celălalt sacrificiu, sacrificiul Colectiv. Acum ”puzzleul umblător” trebuie să rămână conectat la piaţă chiar şi atunci când nu e în piaţă. La fel ca în Germania, în Franţa sau în Statele Unite, puzzleurile trebuie să fie cetăţeni activi. Cetăţeni care să ştie în fiecare clipă pe ce lume trăiesc, care să ştie în fiecare clipă cine conduce ţara, judeţul şi oraşul, să ştie în fiecare clipă ce vor de la viaţa lor, ce vor de la comunitatea lor, să gândească în afara ”cutiei”, outside the box. Cetăţeni care să înţeleagă că românul de lângă nu este duşmanul lor, că a fi împreună înseamnă ca cei mai puternici să ofere şansa şi celor mai slabi să meargă înainte (şi nu să îi tragă după ei în mod protecţionist confiscându-le în acelaşi timp produsul) şi să înţeleagă că, la fel ca în sport, regulile sunt făcute şi respectate tocmai pentru a da savoare jocului. 

Astăzi lucrurile nu trebuie precipitate. Atitudinea Preşedintelui şi a partidelor, de a lua lucrurile pas cu pas (ce coincidenţă ironică, pentru cei care au citit cartea) este cea mai corectă conduită. Pentru a repara bazinul, el trebuie întâi golit, trebuie întâi ca strada Colectivă să deverse toate nemulţumirile şi în acelaşi timp toate ideile, mai apoi trebuie ca şi fundul bazinului să fie curăţat de aluviuni şi abia după asta ne putem apuca de reconstrucţie. Încă o ironie este că timpul necesar este dat tot de greşelile trecutului, de termenele şi articolele absurde pe care ni le impune Constitutia de astăzi.

Soluţia alegerilor anticipate pare cea mai sănătoasă soluţie. Soluţia unui guvern tehnocrat este o soluţie tranzitorie care într-un context matematic şi bazat pe un contract social cu termeni rigizi şi puţini, poate fi şi ea o soluţie. Dar tocmai pentru că avem nevoie de aer şi de timp pentru golirea şi curăţarea bazinului, oricare dintre variante e fezabilă atâta timp cât nu ne grăbim, câtă vreme gândim ”ardeleneşte”. Alegeri anticipate pot fi organizate, cel mai repede, în baza Constitutiei, în 3 luni de zile. Poate este exact termenul de care avem nevoie pentru procedurile de curăţare. Poate este purgatoriul de care avem nevoie. În orice caz, ritmul ardelenesc sau oltenesc poate fi impus doar de stradă.

Misiunea lui Klaus Iohannis devine acum una istorică. Dacă va reuşi să continue în exact dar în exact acelaşi ritm s-ar putea ca destinul să îl aşeze, peste ani, în piaţă, în bronz, într-o statuie. Mingea e acum la el pentru că de restul s-au ocupat eroii de la Colectiv.

Şi ca să vedeţi în ce ţară frumoasă şi cu oameni inteligenţi trăim, închei cu unul dintre cele mai isteţe slogane din piaţă: „Trebuie să fii nebun să te pui cu un popor al cărui desert preferat este… coliva”.