Iohannis şi nemulţumirea cea bună

Am citit în ultimele zile cel puţin trei articole în care autorii se declarau nemulţumiţi de calmul bizar cu care preşedintele Iohannis înfruntă agitaţiunile, atacurile şi neobrăzările şturlubaticului Victor Ponta:

cum se poate – va să zică – să ne sfideze cârlanul pe toţi, să joace zambat tontoroiul pe masa Guvernului ca Loki din The Mask, să acuze Justiţia că l-a condamnat politic pe Dragnea – acest Ecaterina Teodoroiu al chemării atât de inocente la vot, încât până şi morţii se simt obligaţi să participe – să plece de capul lui în Arabia Saudită – ţară aflată într-un război cu implicaţii strategice majore, pe care doar Preşedinţia le poate înţelege – şi, culmea, să acuze Cotroceniul de trafic de influenţă, fără ca în acest timp Iohannis să nu-i zică vreo două de Constituţie şi să nu-l pună la locul lui, ca-n noiembrie, de se făcuse gogeamitea preşedintele PSD atât de mic şi spăşit încât era gata-gata să accepte până şi votul prin corespondenţă pentru Diaspora, care altfel dă crize de vertij, anxietate şi lipotimie oricărui pesedist verde care-a mâncat salam bio cu soia în ţară pe vremea lui Ceauşescu, eventual într-un depou CFR, direct de pe-un ziar Scânteia, cot la cot cu conductorul legislativ Vali Zgonea.

Paradoxal, în paralel cu această nemulţumire tot mai manifestă faţă de seninătatea prezidenţială, sondajele arată tot mai limpede că preşedintele Iohannis urcă spre o cotă spectaculoasă, inaccesibilă chiar şi pentru seful BNR – starleta consacrată a cifrei de încredere în clasa politică – sau pentru Băsescu în anul de graţie în care – alături de cinstitul doctor Yassin şi de nişte geamantane cu bani secret de stat – salva cu o superbă robinsonadă ziariştii răpiţi în Irak. În aceleaşi sondaje, Victor Ponta – cu tot efortul său generos de a ne oferi zilnic o sinteză retorică între Nae Caţavencu şi domnul Goe – a căzut aproape de zona irelevanţei, fiind depăşit chiar şi de George Maior, fostul şef al SRI, care e departe de a fi un popstar politic de tipul Ponta-Tălmacean-Luhan.

Ce anunţă, din punct de vedere sociologic, această dublă tendinţă: nervozitate şi iritare, pe de o parte, în raport cu un preşedinte care nu acceptă să fie un Superman anti-Ponta şi, pe de altă parte, continua scădere a PSD şi a şefului său în sondaje? E începutul erodării lui Iohannis? E momentul când Ponta renaşte din propria cenuşă? Redevine relevant Băsescu, care tună şi fulgeră din pădurea Scroviştea împotriva plagiatorului mincinos pe care el l-a numit premier de două ori?

Răspunsul corect e acesta: avem primele simptome ale unui sentiment relativ rar în politică, pe care l-am mai trăit prin 2010 şi 1999 – exasperarea. Aşa cum s-a întâmplat cu Boc-Băsescu în 2010 şi cu Emil Constantinescu-PNŢCD în 1999, are loc o trecere rapidă de la “nu-l vrem pe Ponta” (lucru spus răspicat în noiembrie 2014) la “nu mai putem cu Ponta” şi “scăpaţi-ne cumva de Ponta”. Iar prima fază a decantării acestei exasperari este obida în raport cu acea opţiune politică de la care, în mod firesc, aştepţi soluţii ca să te scape de necaz. În 1999 lumea era supărată pe PSD, insuficient reformat pentru a merita cu adevărat să salveze ţara de CDR, iar în 2010 toţi bodogăneam PSD-PNL pentru că nu găseau soluţii ca să vină de hac echipei Boc-Udrea.   

Acest tip de exasperare, care e pe cale de a se limpezi, are însă întotdeauna, logic, două direcţii de dezvoltare: nemulţumirea se radicalizează, depăşeşte punctul aşteptărilor politice (să ne salveze urgent Iliescu de Constantinescu; Antonescu de Băsescu; Iohannis de Ponta!) şi se transformă în protest de stradă; în al doilea rând, principalul actor de Opoziţie (PSD în 1999, USL în 2010, PNL în 2015) captează tot bazinul de nemulţumiţi, în ciuda propriilor fluctuaţii şi ezitări. Două lucruri nu se întâmplă niciodată, cu o tenacitate demnă de ochiul lui Emile Durkheim:

a.  Erodatul politic nu se întoarce de la groapă. Trendul de scădere nu se schimbă – are doar momente de îngheţare asezonate cu speranţă (“O să supravieţuim!”), urmate de noi căderi rapide de 2-3 procente. Dacă Ponta nu va preda guvernarea în acest an, el va deveni un Udrea-Boc versiunea 2016.

b.     Marginalii nu contează politic şi ei se estompează pe măsură ce se apropie alegerile. Iar Traian Basescu începe să înţeleagă acest lucru, neavând structuri şi mijloace pentru a face o figură electorală onorabilă în 2016. Se va mulţumi, cu alte cuvinte, cu un rol de joker mediatic care “le zice fără milă” pe Facebook, păstrat în viaţă de plăcerea publicului Jules Verne de a mai auzi din când în când, pentru amuzament, povestea cu căpitanul de vas care plânge când se înalţă drapelul la pupă şi de nevoia PSD de a se lupta cu “regimul Băsescu” până prin 2050.