ISIS – dincolo de bine şi de rău
0
Vara anului 2014 marchează momentul în care terorismul pe care-l cunoaştem de sute de ani s-a transformat în ceva nou, un element care depăşeşte deocamdată capacitatea de înţelegere a celor care cunosc virtuţile democraţiei. Pentru prima dată, o grupare teroristă, ISIS, deţine un teritoriu în două state, Irak şi Siria, care nu-şi mai pot exercita decât parţial dreptul de pază a frontierei comune - frontieră care nu mai există pe alocuri.
Teritorii care să fie administrate de organizaţii nerecunoscute de statele învecinate nu reprezintă o noutate - chiar Kurdistanul vecin teritoriului controlat de ISIS reprezintă un exemplu. Însă teritorii controlate de organizaţii teroriste care se întind pe suprafaţa a două state reprezintă un fenomen cu totul nou. Liderul ISIS Abu Bakr al-Baghdadi numeşte teritoriul pe care îl administrează « califat » - o formă de organizare politică care a dispărut în Orientul Mijlociu odată cu formarea statelor moderne. Iar graniţele califatului nu se opresc la actualul teritoriu controlat, ci ambiţiile sunt mult mai mari - califatul se poate extinde dincolo de teritoriul încă controlat de Irak şi Siria. Potrivit Dabiq, oficiosul ISIS care apare online şi în limba engleză, scopul este de a da consistenţă viziunii Profetului Mohamed : « veţi invada Arabia şi Alah vă va da putere să o cuceriţi. Veţi invada apoi Persia şi Alah vă va da putere să o cuceriţi. Veţi invada Roma şi Alah vă va da putere să o cuceriţi ».
Profetul Mohamed se referea la puterea religioasă a Islamului. ISIS deturnează acest sens şi se referă la cucerirea politică a acestor teritorii.
Organizaţiile teroriste nu administrează, ci fac tot posibilul ca deţinătorii legitimi ai dreptului de a administra să nu-şi mai poată exercita prerogativele. Al Qaeda nu a dorit să fie şi nu este o organizaţie militară, ci una în care flexibilitatea luării deciziilor, absenţa unui « centru » s-au dovedit a fi eficiente, cel puţin pe termen scurt. Prin contrast, ISIS este o organizaţie militară care doreşte să administreze prin teroare şi crime în masă, prin genocid şi fanatism religios. ISIS nu este o celulă teroristă aflată în umbră, ci mai degrabă un proto-stat. ISIS nu este Al Qaeda 2.0.
Filozoful englez John Gray considera în Al Qaeda sau ce înseamnă să fii modern din 2003 că organizaţia este expresia tipică a modernităţii, prin folosirea unor modalităţi de acţiune specifice.
ISIS este expresia pre-modernităţii translatată în timp sau, mai exact, o combinaţie între condamnarea modernităţii şi depăşirea contradicţiilor dintre modernitate şi epocile care au precedat-o.
Condamnarea sa pe baze morale, prin folosirea dihotomiei bine - rău, este utilă până la un punct dar se doveşte inutilă pentru a înţelege realitatea. Viziunea lui Carl Schmitt potrivit căreia politica se bazează pe antinomia prieten - duşman este acceptată dar nu ca scop, ci ca mijloc pentru ISIS. Duşmanul poate deveni prieten prin convertire religioasă, iar astfel de prieteni pot deveni din nou duşmani prin exercitarea arbitrară de voinţă.
Este extrem de paradoxal faptul că, deşi ISIS a executat un genocid împotriva unei minorităţi religioase yazidi, împărtăşeşte cu aceasta viziunea despre lume ca fiind bazată pe dualitatea dintre bine şi rău. Acelaşi Dabiq îl citează pe Abu Bakr al-Baghdadi pentru care lumea este divizată între musulmani, pe de o parte şi “evrei, cruciaţi şi aliaţii lor, împreună cu restul naţiunilor şi religiilor, conduşi de America şi Rusia şi mobilizaţi de evrei”. Însă tocmai faptul că ISIS este atât de radicală şi atât de simplificatoare în a-şi identifica duşmanii, face ca efortul de a clădi o coaliţie împotriva sa să fie mai uşor de realizat.
Irakul condus de noul prim - ministru desemnat, Haider al-Abadi, SUA, Marea Britanie şi chiar Iranul sau Al Qaeda au ca obiectiv strategic anihilarea ISIS. Poziţia Siriei este mai complicată. ISIS a apărut ca rezultat al războiului civil, iar în prezent preşedintele Bashar al-Assad transmite indirect un mesaj adversarilor săi : prin comparaţie cu ISIS, regimul său sângeros pare mai puţin criminal. Varianta potrivit căreia regimul lui Bashar al-Assad finanţează ISIS pentru a menţine o alternativă nedezirabilă şi pentru a căpăta sprijin occidental în faţa oponenţilor săi nu trebuie nici exclusă, nici subestimată. Construcţia unei forţe armate locale capabile să se opună ISIS nu este, însă, suficientă : ISIS nu poate fi anihilată decât prin dispariţia simpatiei cu care este înconjurată de adepţii săi fanatici, recrutaţi din Algeria, Sudan, Indonezia şi chiar Marea Britanie, bărbaţi dar şi femei provenite din state occidentale. Este nevoie, după cum sublinia Zbigniew Brzezinski recent, de un acord mai amplu asupra modalităţilor de acţiune împotriva ISIS, între Egipt, Arabia Saudită, Israel şi Iran. Singura putere care ar putea să aducă la aceeaşi masă toţi aceşti actori este SUA. Însă problema ISIS nu şi-a găsit încă o rezolvare la Washington. Barack Obama preferă să continue politica de a nu se implica în Siria şi de a se concentra asupra situaţiei din Irak, prin ajutor oferit populaţiei civile care se refugiază odată cu avansul ISIS, prin sprijin acordat consolidării puterii politice de la Bagdad şi prin atacuri aeriene sporadice, în coordonare cu kurzii. Uniunea Europeană s-a limitat până acum în a liberaliza exporturile de armament pentru kurzi. Generalul Martin Dempsey, şeful Statelor Majore Reunite, îşi punea însă întrebarea dacă ISIS poate fi înfrântă fără a lua măsuri şi împotriva acelei părţi a organizaţiei care trăieşte în Siria, iar răspunsul său este categoric negativ. ISIS poate fi combătută prin voinţa SUA de a interveni deopotrivă în Irak şi Siria şi prin determinarea celor peste 20 de milioane de suniţi care trăiesc între Damasc şi Bagdad. Barack Obama nu dă semne deocamdată că ar dori să renunţe la strategia « defensive containment », însoţită de condamnarea categorică a genocidului comis de ISIS împotriva minorităţii creştine şi yazide. O politică în Orientul Mijlociu care are ca obiectiv doar sfârşitul războiului început de George W. Bush nu duce nicăieri : retragerea armatei americane din Irak în 2011 a favorizat dezvoltarea ISIS, iar lipsa unei intervenţii în Siria a dus la un război civil soldat cu sute de mii de victime şi a întărit relaţiile dintre Bashar al-Assad şi Vladimir Putin.
Formularea unei soluţii politice care să limiteze puterea emergentă a unei entităţi cu pretenţii de stat, bazată pe fanatism religios, nu este o sarcină uşoară, ci presupune colaborare internaţională şi demonstrarea virtuţilor status-quo-ului statal din Orientul Mijlociu. Turcia va avea un rol de jucat în acest aranjament regional, dar deocamdată contradicţiile de la Ankara sunt comparabile cu cele de la Washington : a acţiona împotriva ISIS ar întări kurzii şi ar legitima revendicările lor ; a manifesta neutralitate faţă de situaţia existentă înseamnă a accepta riscul că radicalismul ISIS poate deveni mai atractiv decât varianta soft promovată de regimul lui Erdogan.
O asemenea soluţie politică trebuie să aibă în vedere natura ISIS, radical diferită de a organizaţiilor teroriste cunoscute până în prezent. Guy Debord anticipa în cartea sa din 1967 Societatea spectacolului investirea imaginii cu un rol de legitimare a unei stări de fapt politice. În Comentarii la societatea spectacolului din 1988, Debord anticipează apariţia unui « spectacol integrat », prin unificarea « spectacolului concentrat » din statele comuniste ale Europei de est şi « spectacolului difuz » al statelor occidentale. Giorgio Agamben arăta în Mijloace fără scop. Note despre politică din 1996 că prima expresie a “spectacolului unificat” este reprezentarea mediatică a revoluţiei de la Timişoara din decembrie 1989: prin exhibarea cadavrelor dezgropate în grabă sau chiar torturate post-mortem pentru a simula în faţa camerelor de luat filmat genocidul care avea să legitimeze noul regim, s-a ajuns la coincidenţa într-un singur eveniment a Auschwitzului şi a incendierii Reichstagului. Guy Debord, dispărut în 1994, nu a mai avut cum să reflecteze însă şi asupra rafinării mijloacelor “societăţii spectacolului”, prin inserţia în peisaj a mişcărilor teroriste islamice. S-a crezut multă vreme că 9/11 reprezintă cea mai clară imagine a felului în care modernitatea (turnurile gemene) este anihilată cu mijloace modernităţii (avioanele proprii ale inamicului).
ISIS reprezintă a treia etapă, a răului desăvârşit, prin care acţionează “societatea spectacolului ». Răstignirea creştinilor face trimitere la cel mai bine vizualizat episod biblic din conştiinţa contemporanilor. Decapitarea creştinilor şi a yazidilor, filmarea ororilor săvârşite asupra populaţiei civile face ca, în premieră, nu numai un război să poată fi captat mediatic, ci şi un genocid. Dincolo de genocid, umanitatea nu a inventat un alt termen şi nu poate concepe ceva diferit pentru că nu există. ISIS captează imaginea limitei posibilităţilor noastre de a ne imagina natura răului în acţiune. ISIS se bazează pe apariţia unui sentiment de frică iraţională a celor care privesc imaginile pe care le difuzează, imagini care se adresează acelui inconştient care ne trimite stimuli potrivit cărora nu putem lupta cu fenomene precum erupţia unui vulcan, un fulger sau un cutremur. Singura reacţie adecvată este interzicerea imaginilor difuzate de ISIS : este mai bine să nu vezi ce vrea ISIS să vezi şi să cunoşti doar mecanismele de putere care stau în spatele imaginilor. New Scotland Yard a avertizat utilizatorii de Internet britanici că pot fi arestaţi dacă distribuie imaginile decapitării jurnalistului american James Foley, iar Twitter şi YouTube au demarat efortul de a şterge orice urme ale filmării respective. Printr-o măsură fără precedent dar adecvată întocmai situaţiei, poliţia londoneză a anunţat că doar şi urmărirea imaginilor constituie un act de terorism. Crima dusă la extrem nu poate fi anihilată decât de cenzura dusă la extrem, cu scopul de a salva libertatea de exprimare.
Pentru înţelegerea ISIS, cu scopul de a opri acţiunile sale de genocid şi a-i trage la răspundere pe liderii săi pentru crime împotriva umanităţii, suntem obligaţi să înţelegem mai bine modernitatea şi relaţia complicată între politică şi religie, diferită în funcţie de contextul naţional sau regional. Nu este vorba de un stat împotriva unui alt stat, nici de unele valori împotriva altora, ci de o luptă în care o parte promovează agresiv un comportament anti-religios, anti-creştin şi anti-modern, iar cealaltă parte nu realizează încă pe deplin faptul că modernitatea este strâns legată de toleranţa religioasă şi nu de negarea oricărui rol al religiei în construirea unei comunităţi capabilă să se auto-conserve.
Se încarcă comentariile...
