ISIS şi terorismul-pop. Cum îl anihilăm pe megastarul de cinema al-Baghdadi

Specialitatea ISIS este inserarea filmelor sângeroase –atât de frecventate în cinematografe – în realitate.

O analiză semantică a presei tabloide e suficientă pentru a înţelege că avem o problemă: „Detalii explozive“, „Informaţii bombă“, „Cutare detonează nucleara“. Titlurile care fac - pentru banale evenimente politice sau sociale - trimiteri sângeroase la dinamită se vând de trei ori mai bine decât cele care nu invocă deflagraţii.

O analiză a cinematografiei „populare” din ultimii ani e la fel de grăitoare: de la „Die Hard“ încoace, numărul producţiilor în care o organizaţie teroristă roboteşte în taină la o mare explozie a crescut exponenţial, devenind principala temă a filmului de acţiune occidental. Întâmplător, în urmă cu vreo trei ani au fost lansate simultan două filme americane cu buget uriaş (Olympus Has Fallen şi White House Down) în care subiectul era identic: teroriştii pulverizau Casa Albă cu TNT. Dacă în jurul anului 2000 - când în imaginarul public se inserase preocuparea apocaliptică - filmul de succes implică lupta cu un asteroid pe cale să distrugă Pământul, în 2016 nu ne interesează decât bombele şi teroriştii. 

E, vasăzică, o pulsiune în inconştientul colectiv care centralizează tema „exploziei” şi a terorii; e o sete care face audienţele să crească de cinci-şase ori când aceste teme intră pe agenda publică; e o nevoie morbidă, a cărei structură o lăsăm în seama psihanaliştilor, dar care îşi vădeşte existenţa în rating şi în cererea de ficţiune pe subiect.  

„Do you know the main thing that separates a politician from the rest of the species? A politician is the one who would drown a litter of kittens for 10 minutes of prime time”, spunea undeva Frank Underwood. Politicianul e specia care ar îneca nişte pisoi abia născuţi pentru zece minute de prime time. Osama Bin Laden a fost, din această perspectivă scelerată, cel mai eficient politician al ultimelor decenii: prin atacul din 9/11, el a inventat mega-atentatul „cinematografic”, de dimensiuni hollywoodiene, care devine instantaneu subiectul TV absolut şi care înghite orice prime time imaginabil. În termenii cinici ai media, 9/11 a adus cea mai largă expunere gratuită pentru o organizaţie (Al-Qaida) şi pentru o „vedetă” (Bin Laden) din istoria presei. O expunere care, transformată rece în minute de publicitate, ar fi însemnat miliarde de dolari.  

„La ce bun?”, ar suna o întrebare de bun-simţ. Ce câştigi consacrându-te, prin astfel de carnagii, ca un hipercălau, ca un supermăcelar? Răspunsul e simplu: teroristul unuia este luptătorul pentru libertate al altuia. Pentru orice ţicnit care ajunge să spună ceva public, vor exista spontan mii de admiratori şi adepţi. Nu e o ironie, e aproape o lege pe care sociologii nu au aprofundat-o suficient: orice afirmaţie, oricât de banală sau bizară, tinde să polarizeze spontan opinia publică în tabere pro şi contra relativ egale. Pentru toate teoriile conspiraţiei / „Elvis trăieşte” / „mâine e sfârşitul lumii” vom descoperi, contrariaţi, mase de adepţi. Omul e o fiinţă ciudată când are acces la păreri. 

În esenţă, expunerea media e suficientă pentru a genera adepţi. E valabil chiar şi pentru Charles Manson sau Andres Breivik, care au fan-cluburi şi primesc constant scrisori de la admiratorii “activităţii” lor (nişte omoruri). În cazul în care grupul terorist răspunde unei crize sociale sau identitare mai complexe (cum se întâmplă în Islam, civilizaţie aflată la o răscruce pe care Occidentul a traversat-o, cu multă şansă, la 1500), atunci expunerea media aduce mult mai mult: legitimitate, adepţi şi bani.  Boom-ul mediatic oferit Al-Qaida de mega-atentatul din 9/11 a transformat orele de publicitate gratuită în sute de milioane de dolari donaţi de fideli pentru cauză. 

ISIS este o corporaţie teroristă formată în jurul acestei lecţii a lui Bin Laden. E vorba, în esenţă, despre o casă de producţie specializată în crime. Daesh a fondat terorismul-pop, iar Abu Bakr al-Baghdadi este al doilea megastar al terorii, după Osama. Specialitatea ISIS este inserarea filmelor sângeroase –atât de frecventate în movie theaters – în realitate: Parisul, Londra, Bruxelles-ul unesc pentru câteva ore realitatea dramatică cu scenariile cinematografice de mare box office.  Iar banii curg pentru noi şi noi producţii care vor crea iluzia că „infidelii” şi „cruciaţii” au fost pedepsiţi. Pop-terorismul este şi un pub-terorism. 

Cu timpul, pe măsură ce schizofrenicii în adormire pricep cât de facil poţi obţine o glorie de două zile cu câteva crime „ideologice”, terorismul-pop al ISIS se transformă într-un „terorism pentru toţi”, pentru amatori şi mase; imitatorii megastarului al-Baghdadi iau locul imitatorilor lui Elvis şi Michael Jackson şi încep să ucidă de capul lor, sub vaga franciză Daesh. 

Ceea ce trebuie să înţelegem – şi am început deja să o facem – este că esenţa terorismului care înfloreşte în zilele noastre nu este ideologică, ci mediatică şi publicitară. Că ISIS transpune în realitate o ficţiune care, din motive psihologice întunecate, se vinde extrem de bine. Şi că suprimarea acestui fenomen nu ţine atât de efortul experţilor în securitate, ci de munca hermeneuţilor, semiologilor şi specialiştilor în comunicare. Ei sunt chemaţi să spună cum putem bloca megaproducţiile sângeroase ale Daesh şi cum îl putem retransforma pe al-Baghdadi într-un biet actor provincial.  

Media decide acest joc, pentru că, foarte probabil, ea va trebui să îşi asume forme de auto-cenzură care sunt compatibile cu necesitatea de a informa şi cu libertatea de a se exprima. E greu de crezut că guvernele occidentale îşi vor asuma explicit măsuri care să limiteze aceste drepturi fundamentale, care, vai, se transformă implicit, în publicitate gratuită şi bani pentru ISIS. Adică în noi şi noi crime. 

Rezolvarea acestei dileme este cea mai importantă provocare la adresa culturii occidentale din ultimele decenii.