Iubesc politica, urăsc politicienii

Mulţi analişti s-au grăbit să critice lipsa de implicare a tinerei generaţii în alegerile din 2016. E adevărat că foarte mulţi tineri sunt nemulţumiţi de politicienii din România şi că, aparent, nu fac nimic pentru schimbarea clasei politice. Însă politica nu se face numai în faţa urnelor şi nici absenteismul nu este o formă de incompetenţă politică.

Un studiu recent, realizat de către Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) pentru revista „Sinteza” arată că 9 din 10 români nu au încredere în politicieni. Acelaşi studiu indică faptul că majoritatea românilor (73%) au o impresie proastă şi foarte proastă despre clasa politică, văzându-şi reprezentanţii mai degrabă în termeni negativi, ca fiind corupţi, mincinoşi, egoişti sau hoţi. Deşi percepţia concetăţenilor noştri despre sistemul politic de la noi merită o discuţie mai amplă pentru că, aşa cum reiese din sondaj, există o totală lipsă de înţelegere a ceea ce înseamnă stânga politică sau dreapta ideologică, merită să problematizăm sursa dispreţului faţă de politică şi politicieni.

Dacă ne gândim la implicarea politică din perspectiva îngustă a prezenţei la vot, alegerile recente au fost un eşec aparent al conştiinţei politice a semenilor noştri. În grupa demografică a tinerilor între 18 şi 24 situaţia a fost de-a dreptul catastrofală – din totalul alegătorilor prezenţi, doar puţin peste 3% au aparţinut acestei categorii.

De ce nu au mers tinerii la vot? Mulţi dintre aceştia erau pătrunşi de un puternic sentiment anti-politic. Unii spuneau că oricum nu avem ce face, că degeaba votăm pentru că oricum nu se schimbă nimic, că politica se face în culise, controlată de către nişte interese obscure. Alţii au un dispreţ profund faţă de politicienii de la noi.

Şi eu m-am întrebat adeseori ce îi face pe unii dintre semenii noştri să „intre în politică”, să renunţe la viaţa lor privată şi să intre în circul spaţiului public? Uitându-mă la „clasa politică” nici nu pot să văd altceva decât ce e mai rău în societatea noastră, toate defectele noastre colective sunt reprezentate (aproape proporţional) în Parlament, în Guvern, în instituţiile publice. E deprimant şi faptul că politica se face adeseori de către tot soiul de consultanţi, specialişti non-guvernamentali, sociologi cu jumătate de normă şi feluriţi manageri cu experienţă în corporaţii internaţionale ori susţinători ai unor interese care nu au nimic de-a face cu binele public.

Dar, desigur fiecare ţară are politicienii pe care îi merită. Iar românii nu sunt singurii cinici şi sceptici cu privire la politicienii lor.

Colin Hay a publicat un studiu intitulat De ce urâm politica? (2007) în care avansează o idee provocatoare despre formarea culturii anti-politice în lumea de azi. De fapt de-politizarea, aşa cum arată Hay, este un proces care se manifestă de mai multe decenii la nivel global şi ţine de generalizarea filosofiilor neoliberale, care susţin că Statul este ineficient, că instituţiile private sunt mai bune decât cele publice şi că piaţa trebuie să ia decizii, nu politica. Este vorba despre un efect cumulativ, care este susţinut prin publicarea de materiale anti-politicianiste, prin mesaje media care cultivă dispreţul faţă de sistemul politic şi printr-o atitudine generalizată de stigmatizare a politicului în general.

Ne place de prea multe ori să îi criticăm pe concetăţenii noştri, cum că ar fi apatici şi abulici, că din pricina dezinteresului lor am fi unde suntem. Dar tot ceea ce facem este politică, orice manifestare a noastră în spaţiul public este politică, chiar şi neparticiparea este politică.

Pentru că politica nu se face numai în Parlament şi nici deciziile politice nu se iau exclusiv prin intermediul partidelor politice, înţelese în sens tradiţional. Există formele active de implicare politică, aşa cum sunt protestele, iar puterea acestora, am văzut la căderea ultimului guvern Ponta, poate fi zdrobitoare. Şi formele „pasive” de politică trebuie acceptate, chiar absenţa de la vot e o metodă punitivă la adresa guvernanţilor.

Şi dispreţul şi nemulţumirea faţă de politicieni sunt normale. În fond este firesc să ne displacă politicienii, dacă ne-ar fi simpatici tot timpul şi am fi mulţumiţi mereu de rezultatele lor, întreg procesul electoral şi politic ar deveni inutil. Mergem la vot din 4 în 4 ani sau la intervale regulate, pentru a ne exprima nemulţumirile. Nemulţumirea, aşadar, este un mecanism intern al psihologiei electorale. Întotdeauna cei guvernaţi vor fi nemulţumiţi de cei care îi guvernează, subordonaţii vor cârti împotriva celor care îi conduc, iar subalternii îşi vor manifesta insatisfacţia faţă de şefii lor.

Aceasta este natura democraţiei: nemulţumirea produce îmbunătăţirea societăţii.

Pe de altă parte există şi un inconvenient. Ne place mereu să dăm vina pe cineva, iar politicienii sunt tot timpul un bun ţap ispăşitor pentru defectele şi eşecurile sociale. Mecanismul este simplu – politicienii, pentru a obţine voturile, fac promisiuni exagerate; cetăţenii, la rândul lor, au aşteptări nerealiste cu privire la ceea ce pot face liderii lor politici. Astfel dezamăgirea duce la nemulţumire care, la rândul ei, creşte nivelul de dezimplicare.

De fapt politicienii „buni” sunt mereu cei care iau decizii neplăcute pentru indivizi, dar care sunt bune pentru societate, uneori cu preţul pierderii popularităţii personale. În democraţiile contemporane, după un ciclu electoral avem posibilitatea şi şansa de a-i schimba pe cei care ne conduc. Pentru că, din fericire, butada lui Bertold Brecht din poezia sa politică „Soluţia” (Die Lösung) este imposibilă. Nu politicienii ne aleg pe noi, ci noi îi creăm pe ei.

Şi, chiar dacă orice Guvern şi-ar dori să dizolve poporul şi să-şi aleagă altul, acest lucru nu se poate!