Jos politica!

Acesta va fi un text-cocteil. Începe cu dilema mea simplă de „Eu cu cine votez?“ – în faţa unor recente fapte de arme ale reprezentanţilor USR de raportare la propriul electorat şi continuă cu revelaţia că s-ar prea putea ca USR chiar să fie avangarda partinică a unui nou trend al clasei de mijloc: antipolitica.

În campanie, USR nu a discutat deloc despre subiecte care atingeau, fie şi vag, aspectul religios, ca să nu intre, spuneau ei, în mlaştini valorice. Trendul a continuat în primele şedinţe din Parlament, când toţi USR-iştii confruntaţi cu, de pildă, parteneriatul civil s-au abţinut, în aşteptarea ca partidul să-şi clarifice poziţia. Deşi, să ne amintim, de la lansarea în lume (de către Remus Cernea) a proiectului de lege privind respectivul parteneriat, multe eforturi s-au depus pentru a convinge publicul că nu, nu e o iniţiativă mascată de a oferi un fel de drept de căsătorie pentru persoane de acelaşi sex.

Noi (şi sunt sigură că asta-i include şi pe cei din partid) nu ştim exact-exact cine a votat Uniunea Salvaţi România şi de ce – ştim doar că a luat procente mari în urbanul mare şi că electoratul ei cuprinde o zonă mare de tineri, foşti votanţi liberali dezamăgiţi şi ceva foşti absenteişti. S-ar presupune, aşadar (nu ştim, că-n general nu ştim nimic despre cine, ce gândeşte pe la noi), că grosul votanţilor USR au viziuni cât de cât progresiste, într-un tip de competiţie electorală în care pe piaţă nu s-au aruncat politici publice, ci seturi de valori. Iar noutatea cu USR nu era doar partidul în sine (acest gen de noutate ţine fix un ciclu electoral, gen PPDD, dup-aia trebuie să păstrezi votanţii cu alte acadele), ci şi faptul că părea să vizeze acel electorat progresist, nu mare, dar destul să te ţină solid în Parlament, 10-15%, lăsat pe dinafară de toate campaniile partinice.

Dar ce să vezi, după ce în consiliile locale din Bucureşti, aleşii USR au decis cel puţin o dată că ei se adresează majorităţii, nu propriului electorat, acum şi vicepreşedintele Comisiei pentru egalitate de şanse din Camera Deputaţilor, dl Iulian Bulai, a decis că electoratul lui potenţial din Neamţ nu e interesat de parteneriatul civil. (Mă voi abţine de la analogia că, probabil, acel electorat nu e preocupat nici de Coridorul 4 Pan-european, iar un parlamentar gândeşte altfel decât un consilier local de comună.)

Dl Iulian Bulai a explicat de ce s-a abţinut în chestiunea parteneriatului civil într-un interviu din Vice (publicaţie pe care, iarăşi, mă hazardez să estimez că votanţii despre care vorbeşte deputatul n-o prea citesc).

Şi aici lucrurile devin interesante. Tot ce enumeră dl Bulai în acel interviu ca fiind priorităţile dumisale cele adevărate – reforma administraţiei, infrastructura şcolară, chiar şi lupta anticorupţie – reprezintă, de fapt, nişte idealuri administrative, nu politice. Cel mai simplu de demonstrat asta e fix cu lupta anticorupţie: mai nou, toate partidele susţin lupta anticorupţie şi jumătate din ele şi-au pus-o în „programul de guvernare“ – dar cum luptă fiecare împotriva corupţiei, ei bine, asta nu ni se spune, rămâne într-o mare ceaţă. Fiindcă acest „cum“ este conţinutul politic al absolut oricărui ideal administrativ, iar dacă cineva-şi imaginează că există un singur mod în care se luptă contra corupţiei sau se reformează administraţia, acel cineva este victima unei iluzii. Ca să fiu sigură că se isterizează cel puţin un cititor, lupta anticorupţie, de pildă, poate defini corupţia ca fiind strictamente cauzată de politicieni şi administratori publici înclinaţi înspre exploatarea resurselor statului în interes propriu (caz în care politica penală e focusată pe ei). Sau poate fi văzută ca fiind întreţinută în mod egal de interese comerciale în competiţie – caz în care urmăreşti penal şi corupătorul/beneficiarul privat, nu doar coruptul public, acceptând posibilitatea ca actul de corupţie să fi fost „iniţiativa“ primului. România nu-şi bate capul cu statistici cât să ştim şi noi câte instigări şi complicităţi la abuz în serviciu avem pentru fiecare abuz în serviciu propriu-zis, dar iată aici, documentat de Rise Project, un mare caz ajuns în justiţie în care acuzaţi au fost doar oficialii abuzatori, nu şi beneficiarii abuzului. La fel, se poate considera că ceea ce trebuie urmărit e corupţia la nivel înalt, aia „de stat“, iar combaterea acesteia va avea efecte domino, ducând la eradicarea corupţiei şi la nivel micro, acolo unde este resimţită individual de cetăţeni (la doctor, la ANAF, la înscrierea copiilor la şcoală etc.), corupţie care, în prezent, nu este vizată consecvent. De altfel, mica corupţie nu intră în aria de competenţă a DNA (prejudiciile sunt prea mici, iar corupţii nu deţin funcţii de responsabilitate crescută) şi de ea se ocupă parchetele, la pachet cu crimele, violurile şi tâlhăriile.

Dar, repet, lupta anticorupţie poate merge la fel de bine şi aşa, şi aşa, atâta vreme cât ştim că astea sunt opţiuni politice (că de-aia se cheamă politică penală), nu ceva „natural“, inevitabil, o revelaţie divină unică. Ceva despre care trebuie să discutăm fix în termeni politici – cu politica înţeleasă ca negociere a intereselor diferitelor grupuri, materializată în actul guvernării. Atunci când aleşii vorbesc despre idealuri administrative şi refuză să discute despre politica din spatele lor, ei nu fac decât să vorbească despre abordări ce subîntind interesele grupului lor ca şi cum ele ar fi ale tuturor, impunându-le tuturor. De regulă, asta fac dictaturile şi autocraţiile.

Lupta anticorupţie poate merge la fel de bine şi aşa, şi aşa, atâta vreme cât ştim că astea sunt opţiuni politice.

E perfect adevărat că felul în care partidele („instituţia“ pe care se bazează guvernarea politică) au condus democraţiile euroatlantice în ultimele decenii a lăsat pe dinafară vaste grupuri sociale, care s-au mobilizat acum, peste tot, să voteze împotriva „sistemului“ – împotriva politicii şi pentru binele comun. Doar că treaba asta – non-politica şi binele generalizat – nu există. În democraţiile de care vorbeam, mai ales alea vechi şi stabile, politicul o arde cu managementul şi administrarea de ceva vreme (are cineastul britanic Adam Curtis mai multe documentare despre asta), cu mare succes retoric înainte de 2008-2009, pe vremea când discursul era ceva de genul „suntem bine, toată lumea fericită, nu e nimeni lăsat pe dinafara reuşitei şi protecţiei, ne merge aşa grozav, că nu mai există interese divergente între grupurile/clasele sociale, deci nu mai avem ce oferte politice să înaintăm şi ne concentrăm pe cine manageiueşte mai bine“. Dar uite că de vreo cinci ani încoace, politica s-a întors, sub forma votului, să ne muşte de fund pretenţiile despre administrarea neutră care fericeşte pe toată lumea.

Guvernarea ca administrare neutră nu există – afirmând asta, ea doar ascunde faptul că slujeşte interesele unui singur grup social. Din nou, asta nu se cheamă democraţie.

Acum am auzit că unii vor un miting pentru „depolitizarea Curţii Constituţionale“, ai cărei membri sunt numiţi de Parlament şi preşedinte pe un algoritm excedând un ciclu electoral, incluzând, deci, oameni numiţi de cel puţin doi preşedinţi şi două Parlamente distincte, procedură comună, preşedinte-parlament, absolut tuturor curţilor constituţionale de pe planeta democraţiei şi non-democraţiei, de prin Afganistan până în SUA. Adică cum depolitizare? Să fie aleşi judecătorii prin concurs, ca funcţionarii publici (în cazul cărora a apărut, de fapt, conceptul de depolitizare ca selecţie pe baza competenţei şi formare a unui corp profesional specific)? Să fie aleşi prin vot deschis de populaţie? Da, poţi oricând să pui în discuţie competenţa unui membru sau altul al CCR sau să nu-ţi convină o decizie. Dar să pick and choose printre decizii zicând că dacă-ţi convine, Curtea e ok, dacă nu – membrii ei sunt nişte vânduţi nu are nimic de-a face cu aspiraţiile de stat de drept.

Membrii CCR nu sunt numiţi de partide, ci de instituţii ce reprezintă voinţa politică a cetăţenilor pe o durată lungă de timp. Curţile Constituţionale/Supreme nu au funcţii administrative, ci de analiză a politicilor publice şi a iniţiativelor de guvernare în raport cu ansamblul legislativ şi cadrul constituţional, cu felul în care Statul în sine e gândit. Nu există calculatoare care să poată face asta şi asta nu înseamnă abuz ori părtinire partinică. Asta înseamnă ultima frontieră pentru respectarea echilibrului de interese sociale într-un stat de drept. Cei care cer „depolitizarea“ CCR în modul în care o fac nu cer, de fapt, altceva decât dictatura propriilor interese. Sau un anarhism cinstit.