Jurnal de observator electoral (4): „Voi chiar vreţi să mergeţi în ţigănime?!”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
vot

Situaţia romilor reprezintă probabil cel mai mare eşec în materie de politici publice al statului român. Iar modul în care se desfăşoară alegerile într-un cartier de romi este emblematic pentru felul în care trăiesc cel puţin o zecime dintre cetăţenii români şi pentru felul în care se raportează ceilalţi la ei.

Comuna Diosig este una dintre cele mai mari comune din judeţul Bihor, cu peste 9000 de locuitori. Este situată foarte aproape de graniţă, iar peste 50% dintre locuitori sunt maghiari. Evident, locul este un bastion al UDMR, care a dat primarul comunei de fiecare dată după 1990. Dar nu despre maghiarii din Diosig e vorba azi, ci despre romi. În acte, peste 10% din populaţia comunei e formată din romi. În realitate sunt mult mai mulţi. La secţia de votare despre care urmează să vorbesc sunt arondaţi aproximativ 1000 de persoane. La aceştia se adaugă şi copiii.

Am pornit cu o echipă de observatori către Diosig încercând să acoperim toate cele şase secţii de votare din această comună. Comuna e mare, dar pe cinci dintre ele le-am găsit uşor, sunt relativ la drum toate. Pentru a şasea însă, aflată la scoala cu clasele I-IV de pe str. Mihai Viteazu nr. 113, am umblat un pic. Am iesit din sat, ne-am intors şi am luat-o de la capăt. Până la urmă ne-am oprit la cea mai recentă secţie de votare pe care o vizitasem şi l-am întrebat pe un localnic, la vreo 60 de ani, unde e această şcoală. 

„Pfuai!” Omul îşi trece mâna peste faţă şi îşi aranjează şapca pe cap. „Chiar vreţi să mergeţi acolo? Păi aia e în ţigănime.”

Între timp, o doamnă care venise la vot se opreşte şi aude ce idee năstruşnică ne venise. Se uită la domn, el se uită la ea şi ne întreabă sec „Da' de unde veniţi?”. „De la Cluj”. Oamenii zâmbesc amar, e clar, cred că suntem nişte domnişori de la oraş, că nu părem pregătiţi pentru ce urmează, că habar n-avem în ce ne băgăm

Dacă ar fi auzit ei de Pata Rât. „Ţigănimea” Diosigului e nimica toată pe lângă cea a Clujului...

Le spunem că da, vrem să ajungem acolo. Ne indică pe unde să o luăm şi pornim. De la drumul principal din Diosig facem la stânga. Asfaltul începe încet să dispară, iar gropile pline cu apă devin tot mai dese. Peisajul se schimbă, de la casele şi bisericile cu specific maghiar de la drum trecem pe lângă nişte bucăţi de câmp ca un fel de zonă tampon şi apoi încep să îşi facă apariţia câteva construcţii mai noi, cele mai multe neterminate, nezugrăvite. Unele din BCA, câteva cu cărămidă, multe din chirpici. La cele mai multă, uşa larg deschisă, perdele fluturând la intrare, lume în faţă şi muzică dată tare. Am ajuns în „ţigănime”.

Monotonia gălăgioasă e ruptă de un tânăr vesel care intră brusc şi întreabă pe toată lumea „Cine vrea cafea?”. Membrii biroului secţiei de votare se înscriu pe listă. Vlad îl întreabă pe tânăr din partea cui e cafeaua. „Ei, nu contează din partea cui e. Din partea comunei”.

Zona formată din străzile Mihai Vitează şi Narcisei - de fapt două străzi întortocheate care delimitează o zonă mai mare decât ar părea - reuneşte tot cartierul de romi din Diosig. Peste 1.000 de oameni, foarte mulţi copii şi tineri, înghesuiţi pe lângă nişte drumuri desfundate, pline de bălţi, noroi şi gropi. Maşini aproape că nu există, aşa că lumea cască ochii mari la oricine trece pe drum, mai ales că maşina e cu număr de Cluj. 

Ne încurcăm de câteva ori, până şi GPS-ul se rătăceşte. Lumea ne ajută să găsim şcoala şi râde de noi. Şcoala e situată la capătul acestui cartier şi, implicit, la capătul comunei. O clădire cu un nivel, joasă, îngrijită, încă nouă. Primele alegeri au avut loc aici în 2012, semn că şcoala nu are mai mult de 5-6 ani. În mod evident, e un fel de reper pentru cartier, lumea roieşte în jurul ei nu doar pentru că sunt alegeri.

E foarte bine că există şcoală pentru romi, mai ales că restul şcolilor sunt relativ departe dacă mergi pe jos. Dar oare a fost făcută de dragul copiilor romi sau pentru a nu mai vedea aşa mulţi romi pe drumurile principale ale comunei şi în celelalte şcoli?

Colegul meu Vlad, student în anul 1 la Ştiinţe Politice, are ocazia să experimenteze democraţia la firul ierbii - la propriu - în secţia cu numărul 371. Cum nu e asfalt în zonă, iar mulţi dintre alegători erau desculţi, în secţia de votare se face rapid noroi pe jos. Mulţi dintre cei care intră să voteze nu ştiu să scrie şi să citească, aşa că cer îndrumare - e legal, dar e o adevărată cutie a Pandorei. De ce sunt trei buletine de vot? (În 2012 erau patru). Unde trebuie să punem ştampila? Am pus bine aici? Unde pun buletinul acuma?

Preşedintele de secţie nu poate face prea multe, pentru că el însuşi provine din acea zonă a comunei şi are dificultăţi în a se exprima. Doamna vicepreşedinte duce greul şi e omul de bază. În jurul prânzului preşedintele merge acasă să mănânce. Reprezentanţii partidelor din biroul secţiei sunt circumspecţi, dar cumva obişnuiţi cu ce se întâmplă, aşa că nu opun prea multă rezistenţă şi privesc pasiv. Poliţia trimite o maşină în zonă.

Monotonia gălăgioasă e ruptă de un tânăr vesel care intră brusc şi întreabă pe toată lumea „Cine vrea cafea?”. Membrii biroului secţiei de votare se înscriu pe listă. Vlad îl întreabă pe tânăr din partea cui e cafeaua. „Ei, nu contează din partea cui e. Din partea comunei”. După câteva minute, tânărul se întoarce, cafeaua e servită. Iar preşedintele de secţie se alege cu o sesizare scrisă, cu care nu prea ştie ce trebuie să facă, din partea lui Vlad.

De multe ori dăm vina pe lipsa de politici sau strategii ale „statului”, ale Guvernului, ale politicienilor. De cele mai multe ori dăm vina pe romi pentru că nu se lasă educaţi. De parcă ar fi cineva care alege de bunăvoie să trăiască desculţ prin noroi, în condiţiile în care ar avea alternative.

După un drum înapoi în Diosig pentru a prelua observatori din secţii mai puţin interesante, ne întoarcem la secţia 371 pentru a-l prelua pe Vlad. Ne încurcăm din nou, aceeaşi oameni de mai devreme ne îndrumă şi râd de noi. Mai întâlnim încă vreo două maşini cu candidaţi veniţi în inspecţie, care se retrag sub privirile la fel de curioase ale localnicilor. În timp ce îl aşteptam pe Vlad, lângă maşină îşi fac apariţia patru copii de vreo 5-6 ani, conduşi de o fetiţă, singura încălţată cu o pereche de papuci rupţi. Întind mâinile spre mine, dau noroc cu ei. 

„Cum te cheamă?”, îl întreb pe unul dintre ei. „Igen!” Râdem cu toţii, în loc de conversaţie.

În scurt timp, plecăm de la secţia 371. Era ora prânzului, căldura din ce în ce mai mare, pe lângă noi încep să îşi facă apariţia copiii şi mai mici în fundul gol. Încep toţi să fugă după maşină. Datorită gropilor de pe drum, puteau ţine pasul fără probleme. 

Nu am găsit rezultatele pe secţii ale alegerilor de pe 5 iunie din Diosig, dar la localele din 2012, la secţia de pe str. Mihai Viteazu nr. 113, au votat cam 70% dintre cei aproape 1000 de oameni înscrişi pe listele electorale. O cincime dintre aceste voturi au fost anulate.

Astfel de ghetouri nu sunt o excepţie în România. E greu de evaluat câţi cetăţeni români, cu drept de vot, cu copiii cărora li se garantează dreptul la un nivel de trai decent, locuiesc în astfel de „ţigănimi”. Iar soluţiile sunt dificil de implementat. De multe ori dăm vina pe lipsa de politici sau strategii ale „statului”, ale Guvernului, ale politicienilor. De cele mai multe ori dăm vina pe romi pentru că nu se lasă educaţi. De parcă ar fi cineva care alege de bunăvoie să trăiască desculţ prin noroi, în condiţiile în care ar avea alternative.

Însă cred că explicaţia stă de multe ori în complicitatea elitelor administrative şi politice locale, cărora le convine perpetuarea unor astfel de zone pentru a folosi astfel de comunităţi ca masă de manevră în preajma alegerilor. Şi probabil pentru a nu deranja pe restul localnicilor. La Piatra Neamţ se vorbea mai demult despre un zid. La Baia Mare, Cherecheş l-a şi ridicat. La Cluj, până şi autobuzele au capăt de traseu la câţiva kilometri de Pata Rât.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite