Politică

articolul anterior articolul urmator

La plăcinte înainte, la război înapoi

1
31 Jan 2013 16:04:11
Manuel Stănescu

Ca orice stat „cu interese limitate”, conform faimoasei formule inventată de marile puteri în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, încă de la apariţia ei pe scena politică internaţională România a fost nevoită să caute o alianţă sau cel puţin sprijinul uneia dintre puterile dominante pe continent pentru a-şi păstra sau extinde statu quo-ul.

După  venirea pe tronul ţării a unui principe străin aparţinând unei dinastii germane, apropierea României de puterea de la Berlin a venit aproape firesc.  La Congresul de Pace de la Berlin din 1878, Otto von Bismarck a sprijinit recunoaşterea independenţei României obţinută pe câmpurile de luptă din Balcani, ulterior luând sub aripa lui ocrotitoare micul stat de la gurile Dunării. A făcut acest lucru având interese politice, economice şi strategice evidente, aşa cum a avut şi Franţa lui Napoleon al III-lea când l-a sprijinit pe Alexandru Ioan Cuza, pentru că am speranţa că naivii care cred că o mare putere îţi oferă sprijin necondiţionat doar din dragoste pentru ginta latină sunt pe cale de dispariţie. Alianţa cu Germania a permis consolidarea şi modernizarea statului român, dar a avut, cum era şi firesc, un revers al medaliei. Sub presiunea acesteia, România a fost nevoită să încheie o alianţă cu Austro-Ungaria în 1883, la care a aderat imediat şi Berlinul, un acord ţinut secret faţă de opinia publică timp de decenii. O decizie dureroasă, dar necesară în perspectiva de care vorbeam, a consolidării statului abia înfiinţat.

La declanşarea războiului, în 1914, regele Carol a fost nevoit să se supună voinţei politice dominante la acea vreme şi să accepte neutralitatea României, deşi acordul din 1883 era încă în vigoare. Se spune că această decizie i-a grăbit sfârşitul bătrânului monarh. În cele din urmă, în 1916 am intrat în război de partea Antantei, o orientare externă filofranceză ce va dura mai bine de două decenii.

Pentru a consolida această direcţie de politică externă, în perioada interbelică România a făcut parte din Mica Înţelegere (denumită şi Mica Antantă), un sistem de alianţe româno-cehoslovaco-iugoslave care îşi propunea consolidarea acelui statu-quo de care aminteam. În 1938 însă, sub presiunea din ce în ce mai puternică a noii puteri de la Berlin, Cehoslovacia a pierdut regiunea sudetă, în primăvara anului următor dispărând ca stat, totul cu acordul Angliei şi Franţei, care au sperat în zadar că vor putea evita declanşarea unui război pe continentul european. Factorii de decizie de la Bucureşti au răsuflat uşuraţi: păi dacă Franţa nu intervenise, de ce ar fi făcut-o România, deşi era obligată prin tratat?

Şi a venit momentul 1940. România mizase totul pe o iluzorie alianţă cu Franţa, care se prăbuşeşte în trei săptămâni sub şenilele tancurilor germane. România pierde Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, mare parte din Ardeal şi Cadrilaterul, stând precum oaia să fie tunsă. Carol al II-lea era însă deja un mare filogerman; încă din iulie, imediat după pierderea teritoriilor din est dar înaintea dictatului de la Viena, vajnicul rege reorientează politica externă spre Berlin.

La 27 iulie 1940, contele Galeazzo Ciano, ministrul de externe al Italiei şi ginerele lui Mussolini, notează în jurnalul său: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase şi dezgustătoare. Au devenit cu toţii antifrancezi, antienglezi şi antigenevezi. Merg până la a vorbi cu dispreţ de Dictatul de la Versailles!”.

Şi a urmat alianţa cu Germania, una „de facto”, fără încheierea unui tratat. După ce ne-au obţinut Basarabia (pentru că, dincolo de jertfele şi eroismul soldaţilor noştri, de netăgăduit, nu noi am eliberat Basarabia, ci trupele germane au eliberat-o pentru noi) unii au strâmbat din nas când ni s-a cerut să continuăm războiul. Noi aveam deja ce ne fusese luat.

După 23 august 1944, a venit rândul luminii să vină de la Moscova. După ce şi-au consolidat puterea cu ajutorul nemijlocit al trupelor sovietice, liderii comunişti de la Bucureşti, lipsiţi de orice fel de legitimitate în a conduce destinele românilor, au decis că e timpul să ne desprindem de marea putere de la răsărit,  să ne croim singuri calea spre socialism.

După cum s-a văzut în 1989, prea multă independenţă strică....Ulterior însă, toată clasa politică a fost la unison: spre vest, spre NATO şi Uniunea Europeană. Toate bune şi frumoase, dar în continuare liderii români au impresia că într-o alianţă, ni se cuvin doar avantajele dar e musai să strâmbăm din nas când e vorba de obligaţii. Ne-am lamentat că suntem fără apărare şi am da orice să intrăm în NATO, dar acum, când se trimit trupe în misiuni internaţionale auzi peste tot: păi ce facem, murim pentru interesele altora? Am vrut cu ardoare în Uniunea Europeană, dar acum ne sâcâie tot felul de birocraţi de la Bruxelles că trebuie să facem cutare şi cutare lucru, tot felul de MCV-uri, nu mai ştiu ce despre justiţie....Politicienii mârâie pe la colţuri, răspund cu jumătate de gură.

Dar de nu au curajul să o spună public? De ce să nu existe şi un partid eurosceptic, sunt atâtea în Europa, e firesc într-o democraţie. Declaraţi-vă rezervele faţă de instituţiile europene, concepeţi un program doctrinar adecvat şi gata. Ma irită teribil felul în care liderii noştri se prezintă în faţa organismelor internaţionale. Sigur că da, suntem de acord, dar stiţi...e o situaţie mai specială...să vedem...promitem să găsim o soluţie...Asta în România. Când ajung în capitalele Europei,tremură ca frunza,nu sunt în stare să lege două cuvinte şi să rămână verticali şi spun da la orice li se pune în faţă. Apoi se întorc la televiziunile din ţară şi aici se deslănţuie: cine sunt să ne spună nouă ce să facem, păi ce, noi suntem provincie guvernată de alţii, lasă că le spunem noi cu prima ocazie. Şi ciclul se repetă.

Aici, la porţile Levantului, demnitatea şi responsabilitatea au fost rare. Întotdeauna am trăit cu impresia că suntem mai şireţi, păcălim pe toată lumea şi nimeni nu bagă de seamă. Fals. Suntem ca o carte deschisă. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

cooper sheldon
31.01.2013, 19:16:50

Un partid eurosceptic, da, care sa se planga ca vin strainii sa lucreze la noi...

+1 (1 vot)
Modifică Setările