Legea antilegionară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dezbaterile pe marginea Legii 217/2015 care reglementează statutul organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, denumită în presă „legea antilegionară”, sunt departe de a se fi terminat, fapt ce dovedeşte că societatea românească, ce a probat cele două forme de totalitarism ale secolului XX, fascismul şi comunismul, nu a beneficiat de o dezbatere serioasă cu privire la aceste fenomene politice.

Ca în cazul fiecărui subiect sensibil şi în cel al respectivei legi au apărut tabere diferite. Cei ce salută adoptarea legii arată faptul că aceasta este una binevenită, menită să pună capăt publicaţiilor şi discursurilor ce fac apologia mişcării legionare şi a personalităţilor acesteia. De cealaltă parte se plasează cei ce consideră că legea este una ce atacă istoria naţională, ce face posibilă rescrierea istoriei României de către americani în interesul evreilor, o lege prin care comuniştii îi mai ucid odată pe legionarii anticomunişti ş.a.m.d. În afară de cele două poziţii ireconciliabile, există şi abordări ce caută ieşirea din logica maniheistă, propunând raportarea critică faţă de textul legii. Deocamdată, s-au adus acuze reciproce şi s-a făcut puţină analiză.

În România, fasciştii şi comuniştii au fost adversari de moarte şi ambele tabere totalitare nu au avut o opoziţie fermă din partea forţelor politice democratice. În 1927, în lucrarea Fascismul, Petre Andrei scria: „dictatura fascistă nu se deosebeşte în esenţa sa de dictatura bolşevică... Bolşevicii şi fasciştii au creat monopolul puterii în favoarea partidului şi al clasei lor, ei s-au impus cu forţa, trecând peste lege, ceea ce constituie un fapt de o gravitate excepţională, căci au proclamat primatul forţei asupra dreptului legal.” Din păcate, românii nu i-au luat în seamă avertismentul. Ne întrebăm dacă sunt ei astăzi pregătiţi să ia în seamă cele spuse de savant, în condiţiile în care se manifestă puternic discursuri nostalgice care încearcă relegitimarea celor două regimuri. Este posibilă în România ieşirea din capcana maniheismului specific conştiinţelor totalitare şi judecarea atrocităţilor celor două regimuri deopotrivă de criminale de pe poziţiile democratismului?

Am pus această întrebare în ediţia din luna august a revistei de cultură Timpul şi au acceptat invitaţia de a răspunde patru colaboratori. Profesorul Alexandru Florian, Directorul institutului implicat în elaborarea textului de lege, consideră că „Legea a avut şi are ca obiectiv redarea corectă a memoriei Holocaustului în spaţiul public. Pentru aceasta, având în vedere realitatea, legiuitorul a considerat necesar să prevină şi să limiteze, cum altfel prin interdicţii dacă societatea civilă nu are reacţii?, memoriile concurente. Pe acelea care, direct sau indirect, întinează memoria Holocaustului: negaţionismul, eroizarea lui Ion Antonescu, a simbolurilor sau elitei fasciste etc. În 2015, completările au în vedere: definirea instituţională şi a simbolurilor legionare ca fiind fascismul din România. De asemenea, deşi drama evreilor şi romilor din România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este parte a Holocaustului european, pentru mai multă precizie acum se defineşte Holocaustul din România.”

O perspectivă similară asupra problemei în discuţie oferă istoricul Adrian Cioflâncă, care arată că ordonanţa din 2002 pe care a modificat-o legea 217/215 „a avut rolul ei în marginalizarea extremismului, dar problema rămâne, iar în ultima vreme asistăm la o resurgenţă a radicalismului de dreapta. Faptul că acum, la modificarea legii, avem un scandal mai mare decât la prima aprobare arată că extremiştii sunt mulţi, activi, cu mijloace de comunicare şi capabili să influenţeze discursul general. Spaimele create diversionist de site-uri legionare au fost preluate candid de ziarişti şi formatori de opinie. Ştiam ca va veni acest moment, pentru că problema României cu trecutul său este prea mare pentru a fi ascunsă sub preş.

Salutând apariţia acestei legi, jurnalista Melania Cincea consideră că aceasta ar putea avea efecte reale în viaţa politică românească: „Văd în recent promulgata lege o posibilitate de a pune stavilă ascensiunii unor partide ultranaţionaliste, extremiste. Asta, dacă va vrea cineva să o respecte, aplicând-o. […] La aproape 25 de ani de la incidentele din Târgu Mureş, actori politici formaţi la şcoala exponenţilor Puterii instalate în Decembrie 89 recurg, la fel de iresponsabil, ca mentori de-ai lor în anii 90, la învrăjbire pe motive etnice. Astfel de mesaje lansează, acum, Partidul România Unită. Un partid anti-sistem, ultranaţionalist, ce se vrea un răspuns la iredentismul maghiar.

O opinie diferită de cele prezentate până acum are istoricul Marius Oprea: „Românii, nu neg, au fost capabili de ură, mai ales când au văzut ce li s-a întâmplat conaţionalilor lor. De pildă, ceea ce nu se spune încă – întâmpinarea cu aplauze a  eliberatorilor maghiari în Transilvania de către populaţia evreiască, victima unui porgrom de peste munţi de care nu ştiu să fim noi vinovaţi, dar trebuie să îl asumăm. […] Eu nu cred în antisemitismul românilor. În afara unor accidente istorice care nu ne aparţin neapărat, nu suntem vestiţi prin cruzime faţă de semenii noştri, oameni, poate doar prin cuvinte şi acelea spuse şi nu crezute. Dacă se va întâmpla altfel, ceea ce nu cred, ar continua după evrei – care de fapt nu mai sunt prea mulţi în România, aşa că antisemitismul nu mai are obiect – o răfuială absurdă cu saşii, cu ungurii, pornită de o fundaţie care este bugetată de stat (de noi) şi care în fond ar trebui, în numele fondatorului ei, Elie Wiesel, să promoveze nu ura, răfuiala, ci dragostea şi iertarea în numele celor ucişi şi care nu aveau altceva în ochii arderii lor decât lacrimi. Niciun Dumezeu şi nici o etnie. Doar lacrimi.

Mai multe amănunte găsiţi în revista pe care v-am recomandat-o. Poziţiile prezentate pot constitui puncte de plecare pentru o dezbatere bazată pe argumente şi mai puţin pe acuze. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite