Legitimitatea poziţiilor în stat şi ce s-a întâmplat efectiv pe 29 iulie 2012

În primul rând, legitimitatea: ea este invocată întotdeauna, iar regula spune că este reclamată de obicei de cei ce nu o au. Istoria fiecărei ţări este plină de astfel de exemple, fiind necesară uneori o luptă dură pentru revenirea la starea de legalitate, pentru că aceste contestări tulbură de cele mai multe ori puternic starea de lucruri într-o anumită zonă.

În România nu există în acest moment decât o singură persoană legitimă din punct de vedere politic: preşedintele statului român. Înainte de modificările legislative aduse legislaţiei electorale, primarii mai aveau această calitate.

Numai că adoptarea votului unic în cazul lor şi a preşedinţilor de consilii judeţene a eliminat complet această legitimitate, ea existând doar în situaţia în care se câştigă cu cel puţin jumătate plus unu din numărul de votanţi înscrişi pe liste – iar nu din cei prezenţi, în cazul sistemului de vot organizat într-un singur tur.

Referitor la parlamentari, aceştia nu au legitimitate, deoarece nu au mandat imperativ – ei fiind aleşi nu mai sunt ai circumscripţiei electorale unde au fost aleşi, ci ai ţării – potrivit art. 69 alin. (2) din Constituţie. Practic, această dispoziţie îi depersonalizează iar legitimitatea lor de la nivel local dispare în contextul naţional.

În acest tipar, ar rezulta că singura legitimitate le este dată de încrederea cetăţenilor în parlament, partide şi oamenii politici, luate împreună – prin medie. Cum cele trei instituţii politice se bucură de încrederea cetăţenească între 7% şi 15%, discuţia sub aspectul legitimităţii încetează.

La referendumul din 29 iulie 2009 s-au întâmplat următoarele ilegalităţi:

• prelungirea programului nejustificat. Nu se schimbă normele legale ca să îndeplineşti cu orice preţ un scop, ele trebuie să asigure dreptatea – adică, aici, competiţia reală;
• fraudele care au acompaniat referendumul au fost masive, deoarece prezenţa la vot nu se justifică pe intervalele orare şi zonele geografice. Un tabel cu participarea la vot pe judeţe şi ore aici. Ele au fost dezvăluite cumva de un director de institut de sondare a opiniei publice, care, chestionat în jurul orelor 16 la Antena 3 – post recunoscut pentru lipsa de imparţialitate, etalon în domeniu chiar – a precizat că în cel mai bun caz, după cum se putea observa, participarea la vot va atinge 40%, dar nu mai mult de atât. Or, până la 46,2% apar 6 procente, iar fiecare procent înseamnă peste 180 de mii de voturi. Astfel, mutatis-mutandis, participarea la vot scade la 7,5 milioane de votanţi, iar voturile pentru demitere la 6,5 milioane;
• instigările la ură inter-etnică nu sunt corecte, legale şi morale;
• evident, situaţia cetăţenilor români în străinătate contează uneori, şi deranjează de mai multe ori – spre exemplu, la calcularea cvorumului de prezenţă. Dar banii lor sunt mereu buni pentru economia naţională;
• boicotul este întotdeauna legal dacă în constituţie este înscris dreptul la vot. În situaţia în care ar exista obligativitatea votului, doar atunci boicotul ar fi ilegal;
• nu s-a cumpărat acel soft care ar fi detectat votul multiplu. Guvernul nu şi l-a dorit, poate…
• comportamentul unui post de presă şi a angajaţilor săi incită la ură şi violenţă, pentru a reuşi demiterea şefului statului. Din punct de vedere penal apar probleme reale!

Referitor la participanţii la vot, vom reţine – din datele oficiale, care, repet, sunt evident false – participarea la vot a aproximativ 3 milioane de pensionari, 1 milion de casnice, 450 mii şomeri, şi puţin peste 1 milion de muncitori.

Din punct de vedere economic, acest grup social este foarte sărac ca medie şi apare o problemă, deoarece lipsa banilor restrânge dreptul la educaţie, iar anumite aspecte ale proceselor electorale le sunt greu de explicat unor oameni care nu au obişnuinţa de a citi – investi în cărţi cu caracter de analiză politică – România fiind pe unul din ultimele locuri în Europa la capitolul de cărţi citite pe an. Tocmai de aceea, spre exemplu, peste 70% din tinerii români de peste 15 ani sunt analfabeţi funcţionali.

În urma unui sondaj efectuat a doua zi după referendum, a reieşit că din cei care au votat, doar 11% au urmărit campania electorală pe internet, 89% dintre ei informându-se exclusiv prin intermediul televiziunii. Deci, grad mai redus de educaţie, salariu mai mic şi perspective profesionale mai reduse – deoarece accesul la internet costă mai mult decât accesul la o antenă de televiziune.

Astfel, din punct de vedere politic, a fost o luptă în care rugbiştii de la putere au atacat cu toate forţele, inclusiv nelegal – voturi cu urne mobile, autocare cu votanţi etc. – fiind sprijiniţi de televiziuni, şi au fost opriţi cu puţin înainte de a pune balonul în terenul de ţintă nu doar de apărătorii direcţi, ci şi de spectatorii care pe internet au creat un climat de respingere a primilor.

În lupta dintre televiziuni şi internet a învins, ca şi în 2009, internetul. Şi dacă mai întâi a fost presa scrisă şi internetul, în semifinală se bate televiziunea cu internetul … iar în finală internetul se va bate, evident, cu parlamentarii şi politicienii de vârf din sfera locală. Putem ştii cine învinge? Eu cred că da.

În fond, Quo vadis, Domine?

Citiţi şi:

- Hibele Constituţiei, pârghie pentru suspendarea lui Băsescu 

- Un referendum de analizat. Cu detaşare