Linii şi figuri (I)

Linia este o noţiune a geometriei, care, luată la figurat, poate avea mai multe înţelesuri. Unul dintre ele este cel de „tendinţă” sau „trend”, cum i se spune mai nou. Tot în geometrie, linia poate fi una dreaptă, iar atunci ea merge la infinit. Dar, linia poate fi şi una curbă, iar în acest caz ea poate genera diverse figuri.

Dacă trecem din Geometrie în Politică, putem constata că linia politică a fostului PCR era o linie absolut dreaptă, fără nici o variaţie de curbură, de aceea ea nu putea genera figuri individuale sau personalităţi. Aveam în vârful piramidei doar o figură unică, figura Dictatorului, menită să sublinieze, prin contrast, absenţa altor figuri, anonimatul acestora.

Prin 1970, colaborând la revista clujeană „Steaua”, am propus o rubrică nouă, cu titlul „Unghiuri şi antinomii”. De la distanţă, titlul părea suspect. Cum adică „unghiuri”, doar avem un singur unghi, iar acesta este un unghi drept, nu unul ascuţit sau obtuz! Şi de ce „antinomii”, doar partidul şi Secretarul lui general au rezolvat şi rezolvă continuu toate contradicţiile care se mai pot ivi ici-colo, prin lucrăturile unor forţe străine, sau prin neatenţia unor tovarăşi. Doar în urma insistenţelor redactorului-şef, Aurel Rău („Aurel Rău Cel Bun”, cum i-a spus un alt  poet), rubrica a fost aprobată de fosta cenzură. Cam în acelaşi timp, am propus şi rubrica, respectiv serialul „Personalităţi ale zilelor noastre”. Ea începea cu un portret al lui Cristian Ţopescu, în calitatea dânsului de comentator de sport. Rubrica a fost respinsă de cenzură, cu argumentul că în ţara noastră există o singură Personalitate, aceea a Preşedintelui ţării. Deci, o singură linie politică şi o singură figură, ca o excepţie care întăreşte regula, adică anonimatul celorlalţi, unificaţi sub genericul fratern de „tovarăşi”.
 

După 1989, parcă s-a întors lumea pe dos. Înlănţuită atâta vreme, Libertatea a ieşit din cuşca ei comunistă şi, ca o fiară sălbatică, a început să-şi facă de cap. Puii ei greşiţi, care sunt libertinismul şi libertinajul, s-au născut şi au început să crească asemeni voinicilor din basme, adică într-o zi cât într-un an, încât acum ei sunt deja la maturitate. Mai ales în mass-media, tot felul de figuri ies la suprafaţă din anonimatul vieţii, pentru a-şi exprima opiniile personale, într-un mod absolut liber. Cu foarte rare excepţii, mesele rotunde devin patrate, sau triunghiulare, sau poligonale, sau, mai ales, fără nici un fel de contur. Cuvântul sau vorba devin vorbărie, iar dialogul se converteşte rapid în ciorovăială, rezultatul final fiind flecăreala, de pe urma căreia spectatorii se aleg cu mai nimic.

Fiind în „capul trebii” - cum ar spune, plecând de la cronicar, regretatul Paul Grigoriu - premierul Victor Ponta dă întreaga măsură a acestor situaţii. Asemeni bunului Dumnezeu, sau a dictatorului de odinioară, Victor Ponta este omniprezent chiar şi atunci când este „plecat de acasă”, în ambele înţelesuri ale expresiei. Fiind concomitent un conformist, dar şi un oportunist desăvârşit, premierul nu are o viziune clară în niciuna dintre problemele mari ale României de azi, viziune care să se cristalizeze într-o tendinţă coerentă, pe termen mediu şi lung. Întreaga ciorovăială recentă, în jurul salarizării, este o mostră de haos activ, cum îl numeam în câteva texte anterioare. În numele nu ştim căror nevoi urgente, se dau „Ordonanţe” care sunt arbitrare şi nu intră în nici un fel de ecuaţie globală, adică naţională, în acest caz.

Povestea cu salariile demnitarilor este pur şi simplu scandaloasă. La geneza acestei idei „geniale” ne-am referit deja, vorbind despre autorul ei colectv şi „anonim”. Masa „rotundă” organizată de Cătălin Striblea cu al său „Ultim cuvânt” (Vineri, 31.08), poate fi dată, la un seminar de Retorică aplicată, ca mostră de convertire a dialecticii în sofistică. Până şi profesorul Mircea Coşea găseşte „raţiuni” pentru creşterea salariilor demnitare. Noroc că profesorul Mircea Coşea îşi revine şi acuză, pe bună dreptate, ceea ce dânsul numeşte „inconsistenţa conceptuală a sistemului de salarizare”, ca să îl cităm exact. Cât priveşte curata, hiper-corecta noastră ex-ministru, Ecaterina Andronescu, ce să mai spunem!? Şeful sindicatului „Alfa”, Liviu Apostoiu, a deschis un proces juridic împotriva „Ordonanţei” cu pricina, cu argumentul că aceasta nu este compatibilă cu „Sistemul de salarizare” existent acum şi aprobat deja de Parlament. Cu o logică politehnică, Ecaterina Andronescu, în replică, afirmă că şi „Ordonanţele” sunt legale, dreptul guvernului la ele fiind înscris chiar şi în „Constituţie”. Păi, pe această cale, nu se face distincţia elementară între dreptul formal juridic, al guvernului, de a emite „Ordonanţe” şi conţinutul  efectiv (adică încărcat de efecte practice, reale) al acestor „Ordonanţe”. Doar şi „Ordonanţele” date de cuplul omogen şi „indestructibil” Ponta-Dragnea, în perioada alegerilor prezidnţiale, erau „corecte” sub raport formal juridic, dar erau ele corecte şi prin conţinutul lor efectiv, mai ales „Ordonanţa” cea de pomină, cu „traseiştii”!? „Ordonanţa” cu salariile demnitarilor pare să fie un prunc la naşterea căruia au intervenit activ câteva moaşe, tatăl autentic fiind „Moş Crăciun”, dar nu cel cu „plete dalbe”.

Putem reveni acum la expresia profesorului Mircea Coşea privind „inconsistenţa conceptuală a sistemului de salarizare”. Înseamnă că acest „sistem” este necesar, dar nu este bine gândit. Un sistem nu este o entitate fixă, iar dacă este fix, înseamnă că este inerţial sau este chiar mort. Şi o simplă plantă este un sistem, dar unul viu, care încolţeşte, creşte, înfloreşte, rodeşte şi numai apoi osteneşte şi se şi stinge ca humus. Deci, şi „Sistemul de salarizare” trebuie să fie schimbat, uneori prin îmbogăţire, alteori prin împuţinare, ca în cazul ascezei Boc-Băsescu. Problema şi întrebarea este de unde să pornească schimbarea lui!? Unii, adică elitariştii, zic că trebuie să începem cu vârful sistemului, deci cu demnitarii. O zicătoare ne spune că „Unde nu-i cap, e vai de picioare”. Dar, o altă zicătoare ne spune că „Peştele de la cap se împute” şi ambele zicători sunt confirmate de viaţă. La polul opus, populiştii zic că trebuie să începem schimbarea de la baza piramidei, adică de la cei „umiliţi şi obidiţi”, cum le-ar spune Dostoievski. Cele două linii ale posibilei, necesarei schimbări, sunt contradictorii şi incorecte. Un Sistem de salarizare este corect dacă şi numai dacă relaţiile, respectiv proporţiile din interiorul lui sunt corecte. În acest caz, se schimbă doar coeficienţii, care, noi fiind, sunt aceeaşi pentru întregul sistem, că-l privim de sus în jos, că-l privim de jos în sus. Am menţionat într-un articol, faptul că la „Societatea Română de Radidifuziune” (SRR) după plata integrală a datoriilor, s-a trecut la un nou sistem de salarizare, în care proporţia dintre salariul minim şi cel maxim era de 1/6. Luaţi oricare altă instituţie din România, inclusiv Televiziunea publică (TVR), şi vedeţi care este proporţia dintre salariul minim, al oamenilor de serviciu, inclusiv portarii, şi cel maxim, al Şefilor.

Echitatea, în calitate de cuvânt şi de  concept, nu este o „găselniţă” a comuniştilor. Ea a fost teoretizată încă de către Aristotel. Fiind un concept social, echitatea are la bază proporţia, care poate fi exprimată şi matematic. Proporţia este o relaţie de egalitate între valori inegale, astfel încât 2/1=2, 4/2=2, 6/3=2, 8/4=2, 10/5=2 etc. Termenii sunt inegali, relaţia lor este aceeaşi, adică 2, şi această constantă trebuie modificată atunci când se trece la schimbarea sistemului, fie el şi acela de salarizare, sau mai ales în cazul lui. Altfel, odată cu „linia PCR”, s-a dus pe copcă sau pe  pustie oricare altă „linie dreaptă”, şi nu mai rămân decât liniile curbe, imprevizibile, ca şi verbul „a lua-o cotită”.

PS. Acest titlu -„Linii şi figuri”- l-am preluat de la marele meu Profesor  de Filosofie, D.D. Roşca. Metafizician fiind, dânsul a fost şi un om de atitudine, lecţie pe care le-a transmis-o şi urmaşilor săi.