Lipsa încrederii, în anul Unirii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
centenar

Anul Centenarului nu este doar unul de celebrare, dar este şi un an pre-electoral (cu toate agitaţiile pe care le vedem deja), precum şi un an în care România decide cum vrea să se raporteze la continuarea drumului său pro-occidental.

Iar semnalele care vin sunt îngrijorătoare, pentru că dau impresia unei naţiuni tot mai fragmentate şi segmentate, în care mai multe Românii se hărţuiesc şi se angrenează în dispute interne consumatoare de energii enorme, amânând constant momentul în care conlucrează pentru un proiect comun. Începutul de an este preocupant, pentru că tocmai elementele care ar trebui să ne unească mai mult ne dezbină şi mai mult – şansa despre care vorbeam acum 3 ani, de a avea o legitimitate combinată a tuturor forţelor executive printr-o atitudine marcată de consens, dialog şi toleranţă nu s-a concretizat niciodată.

După 2007, România a început să se apropie de modelul european – PIB în creştere, reducerea decalajelor de dezvoltare, o Capitală în media UE la dinamism economic, libertate de mişcare, tot mai multe opţiuni pentru noile generaţii, creştere a calităţii vieţii etc. Acest lucru ne-ar permite să privim viitorul cu mult mai mult optimism decât am fi sperat acum 10-15 ani. Suntem membri ai UE, cu poziţii cheie în Comisie, partener respectat în zona strategică şi de securitate (NATO, SUA, UE), cu o dinamică extrem de promiţătoare a economiei...

Cu toate acestea, cu toate veştile bune, există o vulnerabilitate puţin studiată, care tinde să explice mult din problemele prezentului. Iar această vulnerabilitate nu e legată de crizele politice interne (acestea merită analize distincte, dar pe fond ele nu se deosebesc de problemele cu care se confruntă şi alte democraţii, în care dimensiunea executivă a guvernelor şi a majorităţilor parlamentare nu se mai „bucură“ de aceleaşi instrumente de putere de acum 10-20-30 de ani). Nu voi comenta despre lupta internă din politica românească, pentru că aceasta nu este nici nouă, nici diferită, nici singulară. Multe au fost, multe vor mai fi.

Doar 10-15% dintre români continuă să afirme că „se poate avea încredere în cei mai mulţi dintre oameni“, în timp ce peste 80% afirmă explicit că „este mai bine să fii atent în relaţiile cu oamenii“.

Sunt însă interesat de o vulnerabilitate de fond, care afectează adânc structura socială din România. Este vorba, aşa cum se înţelege şi din titlu, de criza încrederii. Românii nu au încredere. Nu doar că nu au încredere în instituţii (încrederea în instituţiile politice – Parlament, partide, democraţie – este la un nivel foarte scăzut), dar nu au încredere nici în oamenii din jurul lor. Doar 10-15% dintre români continuă să afirme că „se poate avea încredere în cei mai mulţi dintre oameni“, în timp ce peste 80% afirmă explicit că „este mai bine să fii atent în relaţiile cu oamenii“. Cifrele sunt greu de imaginat într-o societate deschisă, occidentală – ele traducându-se într-o lipsă cronică de asociativitate şi participare. Sigur, am putea crede că, având proteste în stradă, avem şi spirit civic. Dar participarea la proteste este doar o componentă a spiritului participativ. Acesta cuprinde şi votul (şi aici nu stăm chiar rău, având rate de participare la vot similare aproape cu multe state occidentale), dar există şi alte elemente care depind de încredere la care stăm prost din cauză că românii nu au încredere unii în alţii (voluntariat, asociativitate, caritate, implicare – cu cifre incredibil de mici; un exemplu – doar 2% dintre români sunt membri în structuri asociative organizate, spre deosebire de ţările occidentale în care cifrele sunt cel puţin de 10 ori mai mari). Mai mult, cei care protestează nu votează – ceea ce arată o relaţie neobişnuită pentru un stat occidental, unde cele două elemente sunt direct legate.

Încrederea în proiectul UE – deşi încă ridicată prin comparaţie cu alte state europene, este şi ea într-o dinamică negativă. Nu avem alternativă la acest proiect occidental (şi aceasta nu este o părere personală, ci o concluzie a datelor mai multor cercetări – două treimi dintre români vor constant integrare mai puternică în familia occidentală), dar nu mai suntem la fel de convinşi că aceasta este direcţia bună, aşa cum eram acum 10-15 ani. Iar punerea direcţiei occidentale sub semnul întrebării nu serveşte nimănui, mai ales dacă efectul nu duce la un proiect alternativ, ci doar la o societate măcinată de o neîncredere şi mai mare. O societate aflată în plin proces de consolidare democratică, precum România, este uşor de destabilizat atunci când populaţia sa activă începe să aibă dubii cu privire la elementele de fond ale acestei consolidări democratice – respectiv, cu privire la vot, la drepturile fundamentale, la rolul instituţiilor democratice, la dialog, toleranţă şi consens în interiorul democraţiilor pluraliste etc.

Ceea ce este cu adevărat grav este că noua generaţie este cea mai expusă la această dinamică. Studiile Centrului pentru Participare Civică şi Democraţie, din cadrul SNSPA, disponibile aici, arată cât de profund este riscul expunerii constante a noilor generaţii la mesaje anti-occidentale şi anti-democratice. S-au dezvoltat recent mai multe structuri civice româneşti interesate de evaluarea propagandei estice, însă se fac prea puţine eforturi pentru înţelegerea fenomenului care duce la erodarea încrederii în modelul occidental. În paralel cu lupta împotriva propagandei estice (iar activitatea Centrului din ultimul an se concentrează şi pe acest lucru), suntem foarte interesaţi să vedem cum putem reactiva discursul pro-democratic în România, pentru a consolida capitalul social, cultura civică şi încrederea în modelul democratic.

Ceea ce lipseşte (şi a lipsit în ultimii 10-15 ani) este promovarea direcţiei occidentale ca fiind singurul proiect naţional care a produs succes şi bunăstare pentru România.

Una din caracteristicile care începe să se manifeste pe piaţa media în ultimii ani este promovarea mesajelor despre cât de mult rău vine peste românii care au plecat în Occident şi despre cât de puţin beneficiază România din asocierea cu acest model şi cu statele occidentale. Este facil să fie rostogolite ştiri despre cum Occidentul exploatează România, despre cum capitalul românesc este asaltat şi asuprit, despre cum românii înşişi sunt umiliţi de un Vest „arogant“ şi „depăşit“. Sigur, dacă am urmări cum apar şi cum se rostogolesc astfel de ştiri în mediul public românesc am vedea ce rol major au publicaţii influenţate dinspre spaţiul rusesc într-o asemenea dinamică, sau am vedea că nu doar România este expusă la o astfel de abordare care macină cam tot Estul Europei.

Ceea ce lipseşte (şi a lipsit în ultimii 10-15 ani) este promovarea direcţiei occidentale ca fiind singurul proiect naţional care a produs succes şi bunăstare pentru România. Acest fapt permite ca noile generaţii să ajungă să conteste proiectul integrării occidentale. Discursul majorităţii vocilor publice din România se concentrează pe mizele politice imediate, pe dispute politice interne, fără să conştientizeze că exacerbarea acestui discurs duce la fragilizarea temeliei democraţiei într-o ţară fără capital social, fără preocupare pentru participare civică, fără spirit asociativ natural. Tinerii nu mai văd în Occident ceva structural pozitiv şi diferit în bine comparativ cu Estul (orice ar însemna acest est – regiunea, Rusia, Balcanii etc.). Noile generaţii, crescute deja într-o Românie membră a UE şi NATO, văd în această apartenenţă ca pe ceva normal, natural, care nu trebuie apărat şi protejat. Beneficiile concrete ale apartenenţei la această familie (afluxul pozitiv economic şi cultural, precum şi siguranţa militară, ca să mă refer doar la câteva) nu mai sunt promovate natural în România. Una din cauze este şi că, la el acasă, modelul occidental începe să se confrunte cu probleme interne, iar Vestul – pe care altădată îl vedeam ca fiind unitar şi pozitiv, nu mai proiectează aceeaşi imagine nici pentru propriii săi membri.

Putem depăşi cu succes aceste examene într-o societate marcată de neîncredere generalizată?

Situarea noastră geografică ne face mereu să fim circumspecţi în faţa oricărui risc de abandon – iar singura cale de a depăşi riscuri şi vulnerabilităţi vine din consolidarea climatului civic şi investiţia în capitalul social, cel care aduce pe termen mediu şi lung beneficii democratice autentice.

Urmează un an complicat pentru România – pentru că este un an în care va fi testată capacitatea liderilor săi politici de a participa proactiv la reconstrucţia proiectului european, dar şi pentru că ţara noastră va fi în faţa unor examene cu privire la generarea consensului intern, cu privire la toleranţa faţă de minorităţi (nu doar etnice, dar şi politice, de exemplu) sau cu privire la direcţia de urmat în relaţia cu partenerii noştri strategici.

Putem depăşi cu succes aceste examene într-o societate marcată de neîncredere generalizată? Vom fi capabili să trecem peste diviziunile interne tot mai mari pentru a face paşi proactivi spre occident? Să sperăm că da...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite