Lipsa de inspiraţie a Preşedintelui

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Klaus Iohannis trebuie să aleagă unde vrea să se aşeze. Dacă va ezita prea multă vreme i se va găsi un scaun fără să mai fie întrebat.
Klaus Iohannis trebuie să aleagă unde vrea să se aşeze. Dacă va ezita prea multă vreme i se va găsi un scaun fără să mai fie întrebat.

Pe vremuri nu demult duse, Traian Băsescu dădea foc presei cu declaraţii colorate, uneori la limita decenţei, cu glume şi invective, cu afirmaţii dure şi războinice care porneau de la Victor Ponta şi se opreau la Vladimir Putin. Cam acelaşi lucru a reuşit să facă şi Klaus Iohannis la CSM, doar că el a înregistrat o astfel de performanţă cu ajutorul unor declaraţii plate şi neinspirate.

Pentru a nu ştiu câta oară, Klaus Iohannis spune generalităţi care se transformă în enormităţi atunci când ajung la destinatar. O parte a publicului a văzut un atac la Justiţie şi o infamie enormă din partea şefului statului, în timp ce restul s-au bucurat de un nou discurs magistral şi echilibrat ”aşa cum deja ne-a obişnuit Klaus Iohannis şi calmul său proverbial”. Adevărul e că declaraţia de la CSM e cât se poate de anostă şi dacă are ceva din stilul cu care ne-a obişnuit Preşedintele e faptul că în continuare încearcă să fie politicos şi să mulţumească pe toată lumea.

O trecere rapidă prin discurs, în cazul în care nu vă plictisiţi de la primele două paragrafe, o să vă arate că nu s-a declarat nimic nou de fapt şi că cine i-a scris discursul Preşedintelui chiar a reuşit să se contrazică pe sine de câteva ori. Klaus Iohannis a încercat să susţină Justiţia utilizând formule obişnuite de discurs prin care i-a recunoscut importanţa în societate şi a venit, de dragul expunerii, cu trei idei relativ noi (pentru că sunt împrumutate în bună parte din ideile predecesorului său): prezenţa Procurorului General în CSAT, ridicarea MCV-ului şi posibilitatea ca Înalta Curte şi Parchetul General să poată avea iniţiative legislative. La ele s-a adăugat un apel la echilibru şi decenţă în actul de justiţie.

De aici încep problemele pentru Klaus Iohannis. Propunerea ca Procurorul General să facă parte din CSAT a făcut-o şi Traian Băsescu în 2005 şi parcă am înţeles că se vrea o distanţare de fostul regim, aşa că nu ar fi stricat o căutare rapidă pe net din partea echipei de documentare de la Cotroceni. Iniţiativele legislative ale ÎCCJ şi Parchetului General ar fi trebuit să vină printr-o propunere fundamentată de către o echipă de jurişti, iar Preşedintele să aducă un document pe cât posibil exhaustiv, prin care să explice de unde a apărut necesitatea acestei iniţiative, care sunt potenţialele riscuri, cum se poate pune în practică şi care crede el ca ar fi beneficiile. Asta ca să respectăm ”politica altfel” şi să ne punem serios pe treabă, după cum a declarat după câştigarea alegerilor.

Nici povestea ridicării MCV-ului, care probabil că s-a dorit un soi de laudă alambicată la adresa justiţiei, care nu ar mai avea nevoie de supraveghere europeană, nu a ieşit prea bine. Poate să o ceară cât vrea de mult Preşedintele, Guvernul şi ţara laolaltă, ea se decide la Bruxelles pe nişte criterii clare, pe care le cunoaştem de ani de zile şi pe care nu am fost în stare să le îndeplinim. A vrut-o şi Traian Băsescu şi ştim deja cât i-a reuşit. Mai pe seară am aflat de la Comisia europeană că Preşedintele Iohannis se va întâlni la Bruxelles cu Jean-Claude Juncker şi vor discuta problema MCV-ului. Rezolvarea de amatori a unei crize de comunicare autoprovocate. De ce nu a spus Preşedintele acest lucru la CSM? De ce nu a aflat toată presa o astfel de informaţie de interes naţional? De ce nu avem o confirmare oficială a agendei de la Bruxelles?

Şi la final ”exotismul mediatic” plus ideea că justiţia nu e o ”supraputere”. Vorbe plate şi spuse ca dintr-un dicţionar al truismelor. Sigur că justiţia nu trebuie să fie un spectacol mediatic şi nici o supraputere, dar nu te apuci să faci cadou piromanului o canistră de gazolină. Societatea românească e inflamată pe subiectul justiţiei, astfel că orice mică nuanţă se transformă într-o drama de lezmajestate. Şi pe bună dreptate! Dacă declaraţia lui Klaus Iohannis ar fi fost făcută ieri de către Traian Băsescu, ea ar fi fost interpretată ca o frică de justiţie a fostului Preşedinte. Dacă ar fi fost făcută de către Monica Macovei sau Livia Stanciu s-ar fi spus că sunt două doamne echilibrate care înţeleg cu adevărat rolul justiţiei. Dacă ar fi fost făcută de Victor Ponta am fi crezut că iar îl manevrează baronii. Dacă ar fi scris-o pe bloguri Adrian Năstase sau Dan Voiculescu ar fi fost un atac direct la justiţie. Aceleaşi simple vorbe pot mângâia sau răni. Klaus Iohannis şi semantica nu s-au împrietenit încă.

Nu ştim priorităţile Administraţiei Prezidenţiale şi ale Preşedintelui pentru 2015, dar stăm să facem analize pe discursuri prost scrise şi neinspirate.

Problemele politice abia încep pentru Klaus Iohannis. Are o susţinere enormă construită majoritar pe un sentiment anti-Ponta. După declaraţiile de la CSM primele susţineri i-au venit rapid de la Victor Ponta, Antena 3 şi Relu Fenechiu. Detractorii spuselor de la CSM au fost încadraţi rapid la categoria băsişti frustraţi care au pierdut puterea. Rămâne însă începutul unei mişcări care se străduie să pună cărămizi la masa critică anti-Klaus Iohannis. Nu e un pericol imediat, dar declaraţiile neinspirate ca cea de ieri îl îndepărtează încet, încet de cei care l-au votat şi îl aruncă în braţele foştilor săi critici. Simbolic, poate că cei de la Antena 3 încă mai au scaunul pe care i-l rezervaseră în campania electorală şi cu care vorbeau ca şi când e o fiinţă însufleţită şi o reprezentare a candidatului ACL. Rămâne să vină ziua în care cineva să se şi aşeze pe el.

Preşedintele Klaus Iohannis rămâne cu acceaşi problemă de contextualizare a momentului cu care s-a luptat şi în campania electorală. Poate nu are simţul momentului, poate nu îl interesează ce se întâmplă în afara cercului său politic şi personal, poate nu i se pare important să se acordeze la evenimentele care nu îl privesc direct. Greu de spus de la televizor şi de la distanţă de ce Klaus Iohannis şi echipa sa nu analizeză contextul general şi nu încearcă să îşi adapteze mişcările şi declaraţiile politice la întreaga tablă de şah. Preşedintele poate fi apărat în acest punct prin retorica deja clasică a susţinătorilor săi, care îl văd ca pe un om calm, care nu se amestecă acolo unde nu are de ce să se amestece. Dar imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat ieri, dacă după declaraţiile neinspirate de la CSM, Dan Voiculescu ar fi fost eliberat. Imaginaţi-vă care ar fi fost efectul asupra carierei şi imaginii lui Klaus Iohannis juxtapunerea acestor evenimente şi veţi vedea pericolul enorm pe lângă care a trecut Preşedintele pentru o declaraţie negândită şi neanalizată suficient.

Declaraţiile neinspirate din campania electorală au trecut relativ neobservate din cauza mizei momentului, de la celebrul ”ghinion” până la scuzele absurde şi inutile pe care i le-a cerut imperativ Victor Ponta după ce l-a îngrămădit într-un colţ în emisiunea de la Realitatea. De fiecare dată a scăpat pentru că a existat o contrapondere a situaţiei, care a putut fi folosită pe post de scuză. Cu cât va sta mai mult la Cotroceni, cu atât capacitatea de a-şi găsi scuze va fi mai mică.

Ce rămâne din întâmplarea de ieri de la CSM este aceeaşi uimire sau nedumerire la adresa omului politic Klaus Iohannis: de ce îşi complică singur existenţa cu ajutorul unor declaraţii neinspirate şi plate care lasă loc de interpretări? Cum ar fi putut fi? Să fi făcut o documentare atentă asupra propunerilor, să le fundamenteze pentru că are experţi la îndemână, să cântărească fiecare cuvânt, să aibă grijă să nu lase loc de interpretări. Pentru că atunci când un discurs trebuie explicat şi scuzat, atunci înseamnă că a fost un discurs prost. Mai ales dacă nu ai vrut să spui ceea ce s-a înţeles. Poate a fost prost sfătuit, dar de câte ori e nevoie să fie prost sfătuit ca să poată să îşi dea seama că el decontează rezultatele finale?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite