Lumea ca „virus“ al lumii

Situaţia creată de acest virus, situaţie de-a dreptul tragică, scoate la suprafaţă (pentru cine vrea să observe) anomaliile, ipocrizia, demagogia, lichelismul, indiferenţa şi, fireşte, prostia (care, în ultimă instanţă, le cuprinde pe toate) din lume.

Îşi dau în petic „escatologii“, spunând una sau alta? Ei, şi? Au mai spus-o... Interesant, cred eu, ar fi de aflat mofturile turnbabeliene ale „scientistilor“, „pozitiviştilor“, „progresiştilor“ din cartier, ale tuturor celor siguri pe ei -- pentru a căror fiinţare la altitudini vanitoase CEVA există, dacă şi numai dacă, se vede, este palpabil, dă randament şi se lasă cuprins de „logică“. Aceasta nemaifiind o pârghie a cunoaşterii, ci unica „metodă“ a ei -- de altfel, agreată de fiecare prost care face pe deşteptul (unii o caută şi-n arte: Bach trebuie să fie „logic“, Rilke, de asemenea, despre Kandinsky nici nu mai vorbim).

Au venit, iată, primele „lanţuri“, impuse, fireşte, cu necesitate. Ce au de spus „militanţii“ pentru care „libertăţile şi drepturile“ au ajuns să detroneze regula, legea? Dar „corecţii politic“ cum se poziţionează dinaintea acestui virus? Dar acei pe care tehnologia digitală i-a făcut să se creadă mai „deştepţi“ decât marii filosofi ai omenirii, decât marile ei spirite? Dar toţi ceilalţi papagali „binefăcători“?

Nici de această dată nu vom învăţa nimic -- aşa cum nimic n-am învăţat din toată istoria. Fiţe şi formalism -- autenticitatea şi fondul rămânând la periferia existenţei, pentru încă o facere a lumii. Şi, chiar şi-atunci, vom avea noi grijă să le ascundem şi mai bine sub covor.

P.S. Câteva vorbe pentru ziua de ieri, Ziua Internaţională a Poeziei, care pot avea legătură cu multe alte „zile“ ale lumii, chiar şi cu cea de „azi“:

Într-o lume aproape desensibilizată, în care „transcendentul“ nu e decât un moft desuet, iar „visul“, din pricina lipsei sale de argumente, a fost înlocuit de „plan“, într-o lume în care îndârjirea pragmatică, materialitatea palpabilă, utilul vehement au luat locul emoţiei estetice şi al „fleacurilor“ culturale, într-o lume în care prozaicul s-a instaurat ca formă supremă de manifestare a artei, eu cred că mai degrabă ar fi de comemorat poezia, şi odată cu ea artele, în genere, cărora le este imanentă -- decât de ridicat în slăvi ipocrite.

Subscriu, păstrând proporţiile, fireşte, acestei frânturi de poem borgesian, în care mă regăsesc din plin: „N-am fost fericit. Mi-am dăruit mintea îndărătniciei simetrice a artei, care ţese fleacuri“.