Mândria de a nu vota

Cine nu a auzit: eu nu votez!, spusă cu mândrie?! „Eu nu votez“ spusă cu o privire dezgustată, cu sentimentul că ei, cei care o spun, trăiesc într-o altă realitate, că sunt deasupra lucrurilor, deasupra aceastei mizerii care este „politica“, iar politica nu are nimic de-a face cu ei. Convingerea de nezdruncinat că nimic din ce înseamnă politica nu ar avea vreo legătura cu viaţa lor de zi cu zi.

Şi oricât li s-ar explica că are legătură cu orice aspect practic al vieţii lor, te vor privi ecranaţi precum sectanţii care nu vor să aibă de-a face cu Lumea. Nu există nimic care să îi dezguste mai mult precum politica, precum votul, precum alegerile. Dacă s-ar organiza un referendum despre lipsa de necesitate a votului, probabil că ar fi în stare să spună că nu are sens să votezi. Dar nici asta nu e sigur. Disonanţa lor cognitivă le-ar dicta să bifeze secţiunea: votul este important, fundamental pentru o societate democratică. Dar asta nu îi împiedică să absenteze de la fiecare rând de alegeri cu sentimentul că se simt minunat în ziua alegerilor. Se simt satisfăcuţi că îşi văd de treburile lor şi când se uită pe fereastră şi îi văd pe proştii care s-au îmbrăcat în hainele de duminică şi merg la votat se simt aşa cumva „curaţi“, „imaculaţi“, şi îşi spun: pe mine nu mă prosteşte nimeni! nu dau votul meu la nimeni! mor cu el de gât, dar e al meu! A trecut şi perioada aia cu „mă piş pe vot!". Acum este etapa în care mândri că nu votează se simt deasupra proştilor care votează.

Şi mai e ceva. Un voyerism nereprimat pentru că mândru că nu votez nu îşi pot reprima plăcerea spectacolului degradării morale, sociale, politice, la care asistă, şi care le dă, din punctul lor de vedere, un soi de superioritate şi de satisfacţie în acelaşi timp. Ce combinaţie irezistibilă! Din asta se hrăneşte „superioritatea" lor. Mândru că nu votează are nevoie de această ficţiune - el/ea nu participă şi nu îşi aduce aportul la această mizerie a degradării spaţiului public. Dar e o plăcere bolnăvicioasă ca şi cum „mândri că nu votează" nu sunt precum cei care votează, pentru că ei nu se murdăresc, dar ei juisează:

„Vezi ce mizerie e totul!? Nu mi se datorează pentru că eu nu votez!".

Nemulţumit când îşi duce copilul la şcoală, nemulţumit de transporturile în comun, nemulţumit de trenurile patriei care se târăsc pe căile ferate cu o viteză de secol XIX, nemulţumit de spitale, de serviciile medicale, de străzi, de lipsa autostrăzilor, de monopul pe energie electrică, pe gaz, de administraţia locală şi centrală, nemulţumit  de tot ce îl înconjoară, dar întotdeauna în privirea lui vei găsi superioritatea şi ţi-o va spune, cu o plăcere aproape orgasmică, atunci, acolo, în acel moment, că el/ea nu votează! Mai mult, ca să îşi prelungească orgasmul anti-electoral, va trece la confesiunea supremă: nu mai votez de ani de zile! nici nu mai ştiu de când nu am votat! Şi orice i-ai spune, cum că altfel nu poţi opri ascensiunea politicienilor penali să ajungă în poziţii cheie, îţi va răspunde juisând: toţi sunt la fel! Alegerile locale din iunie 2016 au fost probabil cel mai elecvente în acest sens – mândri că nu votează au făcut posibilă ascensiunea politicienilor penali, cu dosare, cu condamnări, din puşcărie, într-un total dispreţ pentru calitatea procesului electoral, într-un total dispreţ şi ignorare a Tragediei de la Colectiv, a lui Corupţia Ucide!, a unui drept fundamental care incumbă şi o obligaţie de ordin moral mai degrabă: alegerile sunt despre cetăţenie, despre viaţa cetăţeanului, despre toate aspectele vieţii lui care sunt decise de un vot sau de lipsa lui.

Într-o lume în care fiecare individ simte nevoia să se facă auzit, să îşi spună opinia, să ceară socoteală pentru orice îi afectează calitatea vieţii, mândri că nu votează cred au găsit Sfântul Graal al înţelegerii lucurilor. Înduioşător gând, natura lui atât de defectă. Ei cred că au descoperit cum se poate trăi ca şi cum nimic din ce te înconjoară nu are niciun efect asupra calităţii vieţii tale. Mândri că nu votează sunt deasupra muritorilor. Vieţile lor se petrec în Lumină, ei nu mănâncă, nu se spală, nu folosesc curentul electric, străzile, trenurile, metroul, spitalele, şcolile. Au trecut de fatalism şi sunt acum Zen. Mândri că nu votează a devenit o religie, îi veţi recunoaşte şi după privirea aia suspendată precum un amnezic care s-a trezit fără memorie şi orice i-ai explica nu poate înţelege pentru că nu mai are instrumentele de înţelegere necesare. Nu mai are amintiri. Biserica mândrilor că nu votează are câteva învăţături, nu multe, dar le auzi spuse ca şi cum cei care le verbalizează sunt transfiguraţi de încărcătura spirituală a acestei religii: Nu are rost! Tot nu se schimbă nimic! Nu vreau ca politica să facă parte din viaţa mea! Ce îmi aduce mie politica?! Am alte lucuri de făcut decât să mă duc să îi votez pe Ei. Şi suprema: Sunt toţi la fel! Mândri că nu votează nu se simt jenaţi nici de faptul că personaje precum Dragnea comdamnat penal dă lecţii de politică şi se visează premier.

Mândri că nu votează nu se simt scandalizaţi nici de elucubraţiile proaspetei primăriţe a Bucureştiului care visează deja să scoată Cultura din spaţiul public. Mândri că nu votează plutesc deasupra oraşului Bucureşti, deasupra României, într-o dimensiune spirituală unde nu se plătesc facturi, nu se plăteşte întreţinerea, nici curentul, nici gazul, apa caldă, salubritatea. Mândri că nu votează trăiesc printre noi, sunt mai mulţi ca noi, proştii care votăm, şi trebuie să îi ducem în spate chiar dacă ei îşi imagineză că plutesc în imaterial, că sunt puri şi perfecţi. Morala e că nu e nicio morală.