Mani Pulite, una dintre cele mai importante investigaţii europene anticorupţie, după 20 de ani
0
Istoria vorbeşte despre Mani Pulite ca fiind unul dintre cele mai mari eforturi instituţionalizate de combatere a corupţiei. Nu suntem departe de a concura cu operaţiunile italienilor din anii 90. Până să facem însă comparaţii, am putea să privim cu mai multă atenţie către experienţele lor.
Investigaţia „Mani Pulite” a fost condusă de 5 magistraţi, între 1992 şi 1994, şi a vizat mita plătită de companiile private pentru obţinerea contractelor de lucrări publice în Milano, şi nu numai. Cifrele, impresionante, nu spun suficient: 4520 de persoane urmărite penal, 3200 trimise în judecată. Investigaţia demarează într-un context particular: în 1992, datoria publică a Italiei reprezenta aproape 120% din PIB, iar în 1993, Antonio Fanzio, guvernatorul Băncii Italiei, declara la o reuniune cu mediul de afaceri că „forme de corupţie răspândite în raporturile dintre întreprinderi şi domeniul public au umflat cheltuielile [nn. publice], au lezat buna funcţionare a pieţei, au împiedicat alegerea celor mai buni furnizori şi a celor mai bune produse”. De „Mani Pulite” era nevoie ca de aer.
Tehnicile investigative ale procurorilor au făcut istorie. În Aula Magna a Facultăţii de Drept din Bucureşti, Antonio di Pietro, unul din magistraţii cheie din cadrul Mani Pulite, menţiona în mod special că
metodele procurorilor „au luat prin surprindere lumea politică şi mediul de afaceri.
Interogatorii simultane, peste 250 de cereri de asistenţă judiciară internaţională pentru a identifica tranzacţii financiare din afara Italiei, utilizarea în premieră a computerelor pentru a crea dosare virtuale cu date integrate din interogatorii şi cercetări judiciare multiple. Rezultatul: o parte importantă din informaţiile din dosar au provenit din auto-denunţuri. Di Pietro consideră şi astăzi că cei care cooperează cu autorităţile trebuie să beneficieze de un tratament penal favorabil.
Investigaţia, demarată în februarie ‘92 nu s-a concentrat, la început, asupra beneficiarilor mitei ci asupra surselor de finanţare a acesteia: banii negrii. Mai ales asupra mecanismelor care generează bani negrii în cantităţi importante: evaziunea fiscală, falsul în acte contabile, tranzacţii cu societăţi din paradisuri fiscale, legăturile cu lumea interlopă, mai ales cu criminalitatea organizată, în speţă Mafia. Astfel, drumurile lui Di Pietro şi a celebrilor procurori anti-mafia, Paolo Borsellino şi Giovanni Falcone, s-au intersectat pentru scurtă vreme. Falcone avea să fie asasinat în mai 1992, iar Borsellino în iulie, acelaşi an.
Sistemul penal italian este diferit de cel românesc. În anii 1990, traficul de influenţă nu era reglementat şi pedepsit iar abuzul în serviciu era dificil de probat, fiind considerată un delict relativ minor. Procurorii au găsit altă cale. Au apreciat că funcţionarul public sau omul politic, datorită autorităţii publice cu care sunt investiţi, constrâng operatorul privat să plătească mită, altfel acesta fiind eliminat de pe piaţă. Companiile erau, în această concepţie, de cele mai multe ori, victime interesate să colaboreze cu autorităţile, iar nu complici la infracţiunea de mituire. Bruno de Mico, proprietarul unei firme de construcţii, ducea plicuri cu bani chiar şi unor funcţionari publici ieşiţi la pensie. Constructorul plătea şpaga celor cu care „aranjase” contractele „în rate”, pe măsură ce primea, la rândul său, banii de la autorităţile publice. Le-a spus procurorilor că, dacă ar fi încetat să plătească, cei rămaşi în funcţii şi-ar fi pierdut „încrederea” şi l-ar fi obligat să achite totul în avans.
Di Pietro atrăgea atenţia la Bucureşti asupra pericolelor la care se expun magistraţii odată ce ies în lumina reflectoarelor: acuzaţii de partizanat politic, de acţiune la comandă sau de apartenenţă la servicii de informaţii străine.
La mai bine de 20 de ani de la celebrele anchete, rezultatele pe termen mediu şi lung nu sunt simplu de evaluat. Potrivit jurnaliştilor Gianni Barbacetto, Peter Gomez şi Marco Travaglio, autorii unui volum impresionant, „Mani pulite, La vera storia”, pe care se sprijină şi acest articol, aproape jumătate din persoanele trimise în judecată au scăpat de proces datorită prescripţiei sau lacunelor procedurale. În timpul judecăţii, a fost eliminat caracterul penal a anumitor fapte şi implicit, pedepsele cu închisoare, asociate. Majoritatea celor condamnaţi par a se fi întors, într-un fel sau altul, în viaţa publică. Potrivit estimării celor trei jurnalişti italieni, kilometrul de linie de metro construit în Milano era, acum câţiva ani, de câteva ori mai scump decât o lucrare similară contractată de primăria din Hamburg.
Antonio di Pietro, astăzi politician, susţine că legea ar trebui să interzică explicit celor condamnaţi pentru corupţie să se întoarcă în viaţa publică. În opinia sa, paradisurile fiscale şi diferenţele de legislaţie între statele membre UE încurajează ciminalitatea transfrontalieră.
Acuzat, după cum mărturisea, de a fi agent inflitrat, când al americanilor, când al ruşilor, considerat de unii inamic, deopotrivă, al sistemului politic sau al mediului de afaceri italian tradiţionaţional (mari corporaţii italiene, inclusiv cele în care statul avea participaţii, au fost implicate în aceste investigaţii de corupţie), magistratul Di Pietro explică, cu o energie pe care nu i-aş fi ghicit-o, că corupţia, în formele ei cele mai grave, este un cancer social, un atentat la democraţie şi la regulile concurenţei loiale în economia de piaţă.
Se încarcă comentariile...
