Marea provocare la adresa României europene şi euroatlantice

Miercuri, la Strasbourg, pe agenda plenului Parlamentului European, este înscrisă dezbaterea pe problema atât de sensibilă ce priveşte existenţa unor posibile atacuri grave şi persistente la adresa Statului de drept din România, pornindu-se de la pachetul legilor justiţiei aprobate deja de Parlamentul României. Să aşteptăm să vedem ce se va spune mâine pe acest subiect şi, din ce ştiu până acum, vor fi foarte multe de comentat.

Dar, dincolo de această agendă, mai există ceva?

Cu siguranţă că da şi, din punctul meu de vedere, în substratul tuturor discuţiilor acestea, ca şi în mai toate analizele făcute în instituţiile europene în ce priveşte România, se află un subiect care, acum vizibil pentru absolut toată lumea, se constituie ca în cea mai mare provocare cu care se confruntă ţara noastră: capacitatea de a prezenta un sistem instituţional credibil, sustenabil şi predictibil. Asta ar trebui să fie rezultatul ştiinţei guvernării, asta ar trebui să fie capacitatea reală a politicienilor care-şi asumă responsabilitatea cârmuirii ţări şi de a livra rezultate în logica promisiunilor declamate pe un ton cât mai ferm în perioada electorală.

Întrebările care se ridică în raport cu România şi pe care le-am auzit de nenumărate ori fie la Bruxelles, fie în diverse capitale din UE, unele reluate şi în rapoartele MCV, sunt provocate de viteza şi amploarea în creştere a ritmului schimbărilor, modificărilor şi apoi modificărilor la modificări ale cadrului juridic, cu prevederi sau legi noi care nici nu apucă şă fie implementate că apar altele noi, generate de echipele guvernamentale care se schimbă cu aceeaşi viteză ameţitoare. Un adevărat haos legislativ şi de impredictibilitate instituţională care afectează piaţa internă, reducând considerabil apetitul investitorilor şi care duce la creşterea neîncrederii populaţiei în capacitatea reală de guvernare. Dacă luăm doar exemplul modificării aduse sistemelor salariale şi de pensii, mereu schimbate, refăcute, regândite după ce se mai descoperă ceva date noi, avem imaginea unei reale şi foarte dureroase lipse de ştiinţă a guvernării, înlocuită cu un sistem de improvizaţii la nivel de stat. Dacă mai doriţi un exemplu, cel al Formularului 600 este mai mult decât trist-elocvent la scară naţională.

Iar toate astea sunt o combinaţie mortală care îşi împrăştie otrava la nivelul întregului sistem administrativ care, fireşte, de la un moment dat, se auto-blochează datorită nesiguranţei eventualelor consecinţe penale pentru funcţionarii care aprobă sau resping un proiect, azi prevăzut de legislaţie dar, mâine (la propriu), interzis de următoare legislaţie sau, după cum e moda atât de periculoasă, modificat în doar câteva ore printr-o Ordonanţă de urgenţă. Astfel, prim cumul, se ajunge la dinamitarea pe scară largă a solidităţii întregii administraţii, îndestul de politizată pentru a fi pe deplin înfricoşată de dependenţa sa absolută faţă de puternicii atât de efemeri din prezent, dispăruţi apoi cvasi-instantaneu în neant. Asta este marea problemă de care liderilor noştri politici nu le face deloc plăcere să vorbească, acoperind dezastrul prin conferinţe de presă succesive sau prin apariţii le TV, mai nou formula de guvernare mediatică preferată pentru ocultează cât se poate de mult eşecurile reale şi foarte evidente.

Rezultatul practic îl cunoaşteţi foarte bine şi, de ceva timp, îl cunosc şi partenerii noştri din spaţiul european şi euro-atlantic, nimeni nemaiputând să fie sigur care vor fi legile viitoare după care va funcţiona una sau alta dintre componentele statului român şi cât vor mai rămâne ele valabile după promulgarea în Monitorul Oficial. Acest lucru nu este numai extrem de grav în sine, ci reprezintă cea mai mare vulnerabilitate a României actuale, constituindu-se într-o provocare majoră de securitate naţională.

Puneţi totul în contextul în care vedem nu există vreuna dintre instituţiile româneşti reprezentative care să nu fie sub atac, care să nu fie delegitimizată şi împotriva căreia să nu se desfăşoare o acţiune de distrugere ale cărei urmări duc deja la slăbirea cadrului social. Ceea ce poate avea, pe termen scurt şi mediu, consecinţa previzibilă a scăderii nivelului lor de acceptabilitate la nivelul societăţii româneşti şi a apariţiei unui sentiment negativ în ce priveşte capacitatea de a-şi duce misiunile la bun sfârşit.

Sigur că nu este o întâmplare. Dar actorii instituţionali din acest scenariu parcă fac tot posibilul pentru a contribui la discreditarea sistemelor de care răspund, fiind mai preocupaţi de tradiţionale „tăieri de pamblici“ în cadru festiv şi de bătălii nimicitoare pentru funcţii şi scaune decât de consolidarea instituţiilor.

Între timp, poate înţelegem motivele profunde care-i fac pe partenerii noştri să fie cu adevărat îngrijoraţi: se apropie o mare criză globală, iar impactul ar putea să fie foarte important şi pentru pieţele europene.

Despre asta este vorba. Asta ar trebui să fie îngrijorarea reală şi a guvernării din România. De ce nu este? Poate că pe guvernanţii noştri nu-i mai interesează ce spun alţii, mergând oblu pe certitudinea absolută că toţi sunt duşmanii de moarte ai frumoasei noastre Românii şi că noi suntem singurii deţinători ai adevărului care, după ce ne va face liberi, poate ne va da şi de mâncare, exact cu pare-se că este cazul proaspetelor măriri fabuloase de salarii şi pensii. Poate au dreptate. Poate bine fac să nu se gândească de ce oare agendele europene, asumate în programele de guvernare din statele membre, inclusiv ale tuturor vecinilor noştri, nu se regăsesc ca atare şi în marile proiecte asumate de România. Poate fac bine, zic, pentru că, dacă s-ar gândi, ar urma şi nevoia de a se coordona cu axele reale de dezvoltare din UE şi de a face ceva cu banii ce ne sunt alocaţi în acest sens şi pe care i-am absorbit efectiv până acum în acest exerciţiu financiar al UE doar în proporţie de de 6,4%.

În rest, numai de bine. Dar semnalul a fost transmis şi înregistrat ca atare. Nu cred că ne face nici bine şi nici nu poate fi un motiv de mândrie. Dar se pare că, dintr-un motiv misterios, nimănui nu vrea să-i pese. Numai că, între timp, poate înţelegem motivele profunde care-i fac pe partenerii noştri să fie cu adevărat îngrijoraţi: se apropie o mare criză globală, iar impactul ar putea să fie foarte important şi pentru pieţele europene, chiar devastator pentru acelea, cum este a noastră, aflate încă în tranziţie şi sub o guvernare impredictibilă. Acest cumul de impredictibilităţi ar trebui să ocupe agenda noastră de securitate naţională. Nu e cazul. S-ar putea însă ca şocul următor să determine o trezire brutală la realitate. Şi atunci, ce ne facem?

De fapt, întrebarea reală şi care devine absolut urgentă este dacă, în acest moment, instituţiile româneşti ar putea, ar dori sau ar şti să prezinte public măsurile imediate de apărare ale pieţelor economice şi financiare de la noi precum şi setul de măsuri sociale aferente în cazul unei crize sistemice aşa cum este cea care se profilează la orizontul global. Acesta este contextul în care are loc dezbaterea despre viabilitatea, credibilitatea şi forţa reală de joc a instituţiilor din România şi a capacităţii de bună guvernare de care putem (am putea, s-ar putea, ar fi cazul) să dăm dovadă.