Marile Proiecte, între minister şi realitate
0
Cât a costat România neconectarea la Marile Proiecte? Istoric vorbind, imens, asta în măsura în care am acceptat cu seninătate ca alţii să facă proiecte, iar noi doar să ne lipim la ele, cum am putut şi, mai ales, în condiţiile impuse de ceilalţi.
O situaţie mereu penibilă pe care am încercat s-o explicăm prin faptul că am fi prea mici pentru a ne permite să emitem condiţii, că am fost mereu în bătaia tuturor vânturilor şi că de aceea a trebuit să ne acceptăm condiţia de precaritate şi umilinţă, însoţită de veşnica stare de veghe pentru a fi gata, la nevoie, să fugim repede în munţi la adăpost de năvălitori.
Ce vrem să fie România?
Poate de aici să vină şi lipsa de dorinţă reală de a avea, măcar acum, un Mare Proiect bazat pe răspunsul la întrebarea fundamentală: ce vrem să fie România peste 20-30 de ani, ce proiecţie construim pentru viitoarea jumătate de secol, folosind modelul studiilor strategice pe care se bazează deciziile strategice ale tuturor ţărilor dezvoltate?
Întrebare esenţială, pentru că un răspuns corect ne-ar permite şi o poziţionare pe măsură pe tabla de şah a puterii în cadrul UE şi NATO, ne-ar face previzibili şi recognoscibili pe termen mediu şi lung, ne-ar da posibilitatea să ştim ce alegem.
Alegerea, din acel moment, în orice domeniu, nu va mai fi doar rezultatul unor compromisuri sau răspunsuri conjuncturale la presiuni de toate felurile, ci, în cea mai mare parte (pentru că, din păcate, acele opţiuni conjuncturale nu pot fi totalmente excluse) va răspunde unui interes naţional bine definit.
Connecting Europe
Interesul acesta este, sau ar trebui să fie, legătura organică cu spaţiul european şi cu ceea ce la Bruxelles se defineşte, de ani de zile, sub semnul programului "Connecting Europe": marile reţele de infrastructuri strategice. Cred că ar fi foarte util ca, într-un material viitor, să încep prezentarea acestora, dar acum aş dori să vorbesc despre importanţa politică a ceea ce stă dincolo de proiecte: dorinţa şi ştiinţa conexiunilor ca esenţă a ceea ce Uniunea Europeană îşi programează ca unealtă majoră pentru depăşirea crizei.
Nu sunt vorbe, nu sunt simple declaraţii politice, este un demers real în spatele căruia se află sume uriaşe de bani. Se trece astfel la o etapă superioară a mai vechiului demers al coeziunii sociale, dar de data asta cu o atenţie care este focalizată pe proiectele care interesează un număr cât mai mare de ţări europene şi sunt menite să creeze locuri de muncă stabile pe o durată de mulţi ani.
Atenţie însă, spre deosebire de etapa anterioară, aceste proiecte vor fi licitate de autorităţile europene şi vor fi supravegeate tot la acest nivel, tocmai pentru a se asigura eficienţa, dar şi pentru a se pune cât mai multe bariere în calea posibilelor fraude cu bani europeni.
Avem un Mare Proiect naţional?
Poate să ne fi trezit şi noi în ultimul ceas şi să vrem să facem parte din Marile Proiecte. Dar, pentru asta, oare nu ar trebui să ne definim şi noi propriul Mare Proiect naţional? Sigur că, din nou, vom auzi că prioritatea absolută asta este, că vrem să mărim procentul de accesare a banilor europeni, că se vor depune toate eforturile, etc, etc.
Astea le-am mai auzit, dar am şi vazut nivelul dezastruos de absorbţie, dezastruos şi ridicol, acel aproximativ 10% care pune atâtea probleme acum în relaţia cu organismele comunitare. Problemele de conexiune nu sunt la ei, ci la noi. N-au fost niciodată la ei, proiectele au fost mereu deschise, noi n-am ştiut până acum (s-au n-am vrut, sau nu ne-a convenit) să ne legăm în mod real la ele, cel mai penibil dintre exemple fiind acela al faimoaselor noastre autostrăzi virtuale care există doar pe hârtie, acolo unde şi vor rămâne dacă voinţa politică nu va vrea să depăşească stadiul bunelor intenţii.
Vom vedea. Vor vedea şi partenerii noştri europeni. Numai că, între timp, ceilalţi se conectează de mult timp, au câştigat şi câştigă bani, motivând astfel investiţii viitoare. Logica este simplă, pe cât de simplă, pe atât de necruţătoare.
Se încarcă comentariile...
