Maşa şi ursul versus Tom şi Jerry. Războiul sfârşitului lumii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Maşa şi ursul

La ora la care citim aceste rânduri, săbiile zăngăne pe întreg pământul. Sigur, poate nu în Brazilia, nu degeaba au unii case pe-acolo, dar în rest cam peste tot.

Este aceeaşi preocupare veselă şi profitabilă a omenirii dintotdeauna şi anume războiul. Şi, pe lângă faptul că este veselă şi profitabilă, este totodată şi cea mai absurdă. Iar asta nu doar pentru că are chiar moartea drept element de combustie, ci pentru că aşează faţă în faţă principii atât de diferite de viaţă încât chiar poţi să te întrebi dacă oamenii sunt aceiaşi pe tot pământul. 

Dar sa vedem beligeranţii. Nu trebuie să fii vreun mare geostrateg ca să înţelegi: după ce alde Napoleon şi Hitler şi-au rupt dinţii la Moscova, oamenii ăştia mai noi au înţeles că e nevoie de întreaga planetă să te baţi cu Rusia. Şi chiar asta fac. Drept pentru care aplică o menghină seacă şi aproape implacabilă, care strânge pământul vechilor ţari după logica a ceea ce am putea numi războiul pasilor mărunţi. De aici povestea cu Ucraina, de aici povestea cu Georgia în NATO, cu Moldova în unde s-o putea şi în general cam tot ce citim zilnic în ştirile care nu se referă la Despacito.

Dar cam atât despre geopolitică. Iar asta din simplul motiv că, deşi admirabilă, ea este o ştiinţă mai puţin utilă decât pare. Pentru că nu contează, până la urmă, câte tancuri ai şi de ce calibru sau culoare. Şi nici câte avioane. Ceea ce contează, în definitiv, adevărata geopolitică care a dat şi va da mereu roade pe termen lung, are de a face cu afinităţile culturale. Este cunoscută, de altfel, în acest sens, apetenţa lui Vaclav Havel pentru muzica rock, pentru a da cel mai la îndemână exemplu, precum şi rolul pe care l-a jucat aceasta în cariera sa politică, este cunoscută de asemenea oroarea pe care o avea Kremlinul faţă de popularitatea Beatlesilor, precum şi faţă de gradul de permeabilitate pe care îl înregistrau aceştia în cultura rusă a vremii, tot aşa cum este un fapt cunoscut, amănunt care confirmă în mod ironic potenţialul devastator al culturii, faptul că KGB-ul a crezut mult timp cum că persoanele care ţineau priveghi după asasinarea lui John Lennon, îndemnau, de fapt, la revoltă împotriva regimului. Iar din această perspectivă, sigur că Wall-ul lui Floyd de după 90 la Zidul Berlinului nu a fost decât lovitura de graţie dată, simbolic, comunismului. Cât despre cel al lui Waters din faţa Casei Poporului, un fel de replică a lui nord-coreeană.

Sigur însă că atunci când vorbim despre afinităţi culturale se poate merge şi la o viziune de ansamblu, dar ceva mai aplicată în detaliile ei specifice: este, în fapt, chiar această placă tectonică a culturii care mişcă într-una sub armata americană în Afganistan cea care încurcă planurile marelui imperiu, pentru a da numai un exemplu şi pe care duzini de generali americani cred că o pot contracara cu tactici de manual. Sau, aşa cum i-ar spune Ulise lui Agamemnon în momentul când Aiax se sinucide: moşule, ai grijă, vezi că băiatul ăsta trebuie ars pe rug şi nu îngropat, mă înţelegi, aşa e obiceiul, dar sigur că matale faci cum ştii. Sau, într-un alt exemplu, exact ceea ce face Tucidide în a sa Istorie a războiului peloponesiac, unde citează diferenţele culturale drept cauze ale războiului (spartanii sunt reticenţi şi centraţi în jurul unei puternice vieţi interioare, în vreme ce atenienii sunt îndrăzneţi şi iubitori de glorie) mai degrabă decât disproporţia de forţe dintre cele două state-cetăţi. Nu e de mirare, prin urmare, că, în timp, culturii i-a fost aplicată componenta strategică în nenumărate studii de specialitate.

Dar cultura nu se rezumă numai la misticisme locale sau la muzică. Iar asta pentru ca ea are tendinţa să nască poveşti, personaje, precum şi alte „bunuri“ imaginare care, deşi nu sunt marketabile pe piaţa de arme, au efecte la fel de puternice. Ba chiar, la un moment dat, le şi iau în stăpânire, arătând, parcă, cine e cu adevărat stăpânul. Să ne amintim numai de avioanele şi bombele pictate cu personaje din desene animate, să ne amintim de soldatul lui Hassel care, aflat în tranşee la Monte Cassino, îl făcea pe Donald răţoiul sa deschidă ciocul numai încordându-şi muşchii pectorali. De ca şi cum abia aceste personaje şi poveştile din care fac parte ar fi adevăraţii păpusari, iar oamenii care le-au creat doat nişte marionete triste, capabile să le împrumute toată gama de emoţii de care sunt capabile, minus suferinţa. 

Cel mai ciudat e însă când se petrece fenomenul invers şi, printr-o osmoză curioasă, de sub personajele create de oameni începem să ghicim intenţii care nu le aparţin. Astfel, cred că nu puţini am fost cei care în blana sură a lupului din „Nu, pogodi!“ citeam, de fapt, samavolnicia unui imperiu al răului, în vreme ce mereu nestăpâniţii Tom şi Jerry ne apăreau, dimpotrivă, ca forţe ale binelui care doreau undeva în subsidiar să ne salveze de comunism imediat ce terminau să-şi care tigăi şi polonice în cap. Bineînţeles, nici unul dintre aceste personaje nu avea vreo legătură cu ceea ce le atribuiam, dar, na, ceea ce vreau să spun este că imaginarul are o putere mai mare decât a oricărui focos nuclear. 

Dar pentru că trăim într-o epocă a cantităţii, sigur că este important şi câte astfel de forţe arunci în luptă, iar dacă te aştepţi să câştigi doar pentru că Maşa e simpatică iar ursul haios, e posibil ca PJ Masks şi alte asemenea producţii de duzină să te înghită. Bine, asta, desigur, dacă Maşa nu e de fapt o agentă fesebistă versată, iar ursul - visul sovietic renăscut. În final însă, mesajul e unul singur: băgaţi naibii tancurile la loc în rasteluri. Le construiţi degeaba. Singura luptă care a contat şi va conta vreodată e cea culturală. Iar câştigătorul cel a cărui limbă e mai uşor de vorbit. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite