Masacrul din deşert şi MAE de la Bucureşti

În relaţia cu românii din afara ţării, am rămas la mentalitatea că o sarma de Ziua Naţională şi o reuniune cu reprezentanţii diasporei rezolvă problema.

Criza ostaticilor din Algeria s-a încheiat într-o baie de sânge. Agenţiile internaţionale vorbesc depre 37 de ostatici ucişi, câţiva dispăruţi şi 29 de terorişti lichidaţi. Şi-au pierdut viaţa români, britanici,  japonezi, americani, norvegieni, filipinezi. Asediul complexului petrolier, In Amenas, din inima deşertului a durat patru zile. Informaţiile venite de la faţa locului au fost puţine şi inexacte. Ministerul de Externe de la Bucureşti a acuzat modul în care partea algeriană a informat autorităţile române despre situaţia prizonierilor. Fără îndoială, Bucureştiul nu putea interveni în nici un fel în desfăşurarea operaţiunilor, responsabilitatea fiind în întregime a algerienilor. Din păcate, pierderile sunt enorme şi nu poţi să nu te întrebi dacă justificarea unei asemenea operaţiuni şi anume intervenţia în forţă de teama că teroriştii vor trece la executarea ostaticilor, mai poate sta în picioare, în condiţiile în care rezultatul este un asemenea carnaj.

Analiza celor întâmplate la complexul In Amenas are nevoie de date suplimentare. Deocamdată, în ciuda pierderilor civile, occidentalii au felicitat autorităţile algeriene pentru modul în care au acţionat.

Dar, până la lămurirea lucrurilor cu algerienii, autorităţile de la Bucureşti au de vrezolvat rapid câteva probleme, între care, cele de mentalitate nu sunt dintre cele mai simple.

De câţiva ani, mai ales de după intrarea României în Uniunea Europeană, Ministerul Afacerilor Externe evoluează într-o realitate cu care nicio autoritate românească nu s-a mai confruntat vreodată. În istorie, românii nu s-au manifestat ca un popor care să genereze o emigraţie masivă. În perioade dificile, germanii, polonezii, irlandezii sau italienii s-au îmbarcat pe vapoare şi au plecat să-şi caute un trai mai bun, constituind comunităţi importante în Statele Unite şi nu numai.

Pentru români, emigraţia a devenit fenomen de masă abia de 10-15 ani. Deşi nu avem toate datele, este clar că, în prezent, mai mult de o zecime din populaţia României trăieşte în afara graniţelor.

Numai în Italia sunt înregistraţi oficial un milion de români, în Spania, cam tot atîţia. Despe românii din alte ţări, nu ştim mai nimic. Din păcate, ne facem o idee despre cât de mulţi români sunt răspândiţi în toate colţurile planetei, citind ştirile despre atentate şi accidente, între victime aflându-se aproape întotdeauna şi conaţionali de ai noştri.

Asta e realitatea pe care autorităţile române nu au reuşit încă să o înţeleagă. În relaţia cu românii din afară, instituţiile de la Bucureşti se comportă ca pe vremea în care o sarma la ambasadă de Ziua Naţională şi o reuniune lacrimogen-patriotică cu reprezentanţii diasporei erau considerate suficiente.

Suntem într-o altă lume. O lume în care, dacă în mijlocul Saharei se întâmplă ceva rău, este foarte posibil ca cetăţeni români să aibă nevoie de asistenţă de la Bucureşti.