Maşina, proprietatea sfântă a românului

De la proprietatea ca moft în varianta iliesciană la sfânta proprietate pe care ai dreptul să o aperi cu preţul vieţii celui care o încalcă, atitudinea politicienilor români în chestiunea proprietăţii a fost evazivă. Nu au putut găsi niciodată o cale de mijloc între proprietatea ca toană şi proprietatea ca drept divin.

Dovada: recenta lege a restituirii ce a fost adoptată sub presiunea CEDO, la două decenii după căderea regimului totalitar de tip comunist, cu a lui proprietate comună. A deţine ceva în comun cu altcineva a devenit după 1990 o situaţie intolerabilă. A împărţi o proprietate este mobil de crimă între fraţi.  Românii au făcut sacrificii pentru a avea şi ei, fiecare individual, o proprietate. Un bucată mică de pământ pentru a cultiva cele necesare vieţii de zi cu zi, un apartament pe care riscă să-l piardă pentru că nu-şi mai pot plăti creditele către bănci, o maşină cu care să se fălească în faţa rudelor şi prietenilor. Mi se întâmplă des ca la întrebarea simplă "ce faci" să mi se răspundă cu o listă lungă sau scurtă de bunuri recent achiziţionate. A avea a devenit în aceste timpuri, în care şi "acasă" e doar un bun perisabil cum remarca un filosof german, sinonim cu a fi. Am, deci exist.

Pentru că au, unii politicienii sunt azi politicieni, altfel ar fi rămas în marea masă a anonimilor neştiuţi şi nevăzuţi. Iar mulţi dintre cei care nu au şi intră în politică o fac cu convingerea că la finalul mandatelor declaraţiilor lor de avere vor fi mai consistente. Politica noastră a încetat demult să fie, dacă a fost vreodată, o carieră în slujba binelui public şi în favoarea bunurilor comune, ci e doar o cale sigură spre a avea proprietăţi. De aceea şi nu pentru că ideologiile de dreapta aşează în centrul capitalismului proprietatea, unii politicieni au fost indignaţi de propunerea lui Victor Ponta ca autovehiculele implicate în infracţiuni rutiere să fie confiscate. Dacă pentru cei mai mulţi români proprietatea a ajuns un moft, a politicienilor e sigur sfântă. Unii se tem că odată deschisă posibilitatea confiscărilor prin Constituţie, un judecător ar putea ajunge mai uşor decât acum  şi la proprietăţile lor. Le e frică de pierderea proprietăţilor mai abitir decât de închisoare căci după ispăşirea pedepselor s-ar putea bucura liniştiţi de prosperitatea ce le vine din acumularea unor bunuri, pe căi ilicite sau ilegale.

Dintre toate posesiunile pământeşti, pentru români maşina are un statut cu totul şi cu totul special. Dreptul de a circula cu maşina a devenit mai important decât orice alt drept, protestele, marşurile, sărbările comunitare trebuie organizate în aşa fel încât să nu deranjeze cumva traficul rutier. Maşina e pentru români ce e vaca pentru indieni, adică sfântă. E mai mult decât un mijloc de transport din punctul A în punctul B, e status şi supracompensare a unui complex de inferioritate. Cu cât mai mare şi mai scumpă maşina cu atât mai mult se simte proprietarul ei superior şi intangibil. Poate şi de aceea, în cele mai multe infracţiuni rutiere sunt implicate supermaşini, unele conduse chiar de demnitari, de şoferii sau de odraslele lor. Din această perspectivă, România are două clase sociale,  clasa de sus a posesorilor de maşină şi cea de jos a  pietonilor demni de dispreţ ale căror trotuare în marile oraşe se îngustează în fiecare zi.  A nu avea o maşină stârneşte întotdeauna nedumerire şi compasiune, te expune aroganţei şi te face vulnerabil la abuzul proprietarului unei maşini care te poate lua pe capotă doar pentru că ai 80 de ani şi nu te mişti mai repede pe trecerea de pietoni.  

Confiscarea maşinii implicată într-o infracţiune rutieră înseamnă aşadar mai mult decât principiul exproprierii, este deposedarea de aura de putere, un fel de castrare.simbolică. Îi va fi greu lui Victor Ponta să-şi impună ideea în faţa unui parlament de proprietari şi de viitori proprietari de maşini.