Menţinerea echilibrului de putere la Marea Neagră – soluţia rezolvării conflictului din Ucraina

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După mai multe ore de negocieri în formatul «Normandia », s-a dovedit ceea ce era de aşteptat: pentru Vladimir Putin nu există obligaţii care să fie asumate şi respectate. La doar câteva ore după semnarea documentului, trupele ruse regulate, într-o demonstraţie de forţă, treceau graniţa ruso-ucraineană pentru a contribui la preluarea unor puncte nodale din estul Ucrainei: Debalţevo, situat între Doneţk şi Lugansk, respectiv portul Mariupol.

Cum armistiţiul intră în vigoare duminică la ora 00,00, Federaţia Rusă doreşte să arate că până în acel moment se poate mobiliza exemplar pentru dobândirea de noi teritorii, iar ulterior pentru continuarea luptelor. Perioada dintre semnarea armistiţiului convenit la Minsk şi momentul punerii sale în aplicare aduce aminte de un alt armistiţiu, semnat la 8 septembrie 1944 între România şi URSS: în perioada dintre 23 august şi 8 septembrie, armata română a fost anihilată prin arestarea şi deportarea a mii de militari, motivaţia fiind absenţa unui acord bilateral care să înceteze starea de război. Coincidenţă : militarii români au fost duşi, în marea lor majoritate, la muncă forţată în bazinul Donbass, în zona în care se desfăşoară acum luptele cele mai intense între ruşi şi ucrainieni.

Pentru Vladimir Putin a fost foarte uşor să semneze un document pe care nu-l va respecta, cu motivaţia că termenii săi pot fi interpretaţi de manieră foarte diferită. « Retragerea trupelor străine » de pe teritoriul Ucrainei nu este privită la Kremlin ca însemnând retragerea militarilor ruşi, ci retragerea străinilor care luptă în unitatea de elită a armatei ucrainiene, batalionul Azov. Astfel, Ministerul de Externe rus cerea Croaţiei să-şi retragă luptătorii care îi ajută pe ucrainieni. Este ca şi cum ai cere Statului Islamic să-şi retragă luptătorul moldovean care transmitea mesaje jihadiste şi care, după toate aparenţele, a şi decedat între timp, victimă a unui raid aerian. Niciun militar rus nu se va retrage din Ucraina după semnarea acestui armistiţiu. După acordul din septembrie trecut de la Minsk, trupele ruse au staţionat în Ucraina, maşina de propagandă rusă motivând că aceştia ar fi separatişti locali. De asemenea, niciun prizonier ucrainean nu va fi eliberat, aşa cum precizează acordul semnat ieri la Minsk. Federaţia Rusă nu îi priveşte ca pe prizonieri de război, ci ca pe criminali de drept comun, prin urmare consideră că nu li se aplică acest armistiţiu.

Ucraina recunoaşte prin acest armistiţiu dreptul separatiştilor de a avea propriile autorităţi administrative, chiar şi proprii magistraţi. De asemenea, Ucraina se obligă să-şi modifice Constituţia pentru a garanta descentralizare sporită regiunilor Doneţk şi Lugansk - un fel de regionalizare asimetrică, nedefinită ca atare. Federaţia Rusă nu doreşte să administreze aceste regiuni, ci doar să creeze un cvasi-stat - satelit care să-i permită controlul de facto asupra Ucrainei de est şi de sud. Armistiţiul de la Minsk nu recunoaşte agresiunea militară rusă şi nici nu instituie un sistem de monitorizare efectivă a retragerii militarilor ruşi din Ucraina. Armistiţiul menţionează şi restaurarea controlului Ucrainei asupra graniţei cu Federaţia Rusă. O prevedere inutilă, din moment ce separatiştii controlează porţiuni semnificative din această graniţă, iar Vladimir Putin poate afirma că a încercat dar separatiştii nu ascultă ordinele sale.

Obiectivul Federaţiei Ruse de a recunoaşte anexările de teritoriu operate din septembrie, de la semnarea acordului de la Minsk, până în prezent este satisfăcut. Trupele ucrainene trebuie să se retragă de pe linia actuală a frontului, iar cele ruse până la linia frontului din septembrie trecut. O manieră indirectă de a recunoaşte că posesia de facto a unui teritoriu în estul Ucrainei generează automat drepturi pentru cel care îl deţine în posesie.

În faţa dreptului forţei, europenii par a fi blocaţi în lipsa de acţiuni concrete. Se vorbeşte de sancţiuni noi la adresa Federaţiei Ruse, însă nu este clar cât de eficiente ar fi acestea şi nici împotriva cui trebuie îndreptate. În SUA discuţia despre înarmarea militarilor ucrainieni capătă amploare, militarii americani se vor deplasa la Kiev pentru  a-i antrena pe cei ucrainieni. Marea Britanie a anunţat că livrarea de arme ucrainienilor este o opţiune. Europenii sunt mai sceptici asupra eficienţei unor asemenea acţiuni, preferând să aibă încredere în mijloace diplomatice. Sunt ţări care doresc deja ca Federaţia Rusă să redevină un partener comercial. Opoziţia Greciei la sancţiuni la adresa Federaţiei Ruse este abil folosită pentru a masca disensiuni mult mai importante dar mai puţin vizibile. Faptul că Grecia a devenit un apărător al intereselor ruse la nivelul Consiliului European, scuteşte alte ţări să explice de ce nu cred în sancţiuni la adresa Federaţiei Ruse.

Asistăm la eşecul instrumentelor de diplomaţie multilaterală, capabile să oprească conflictul din estul Ucrainei. Nici diplomaţia bilaterală nu pare a avea mai mult succes : ţările care au încercat un dialog cu Federaţia Rusă au putut să observe inflexibilitatea liderului de la Kremlin. Perpetuarea unei situaţii de conflict armat în estul Ucrainei va face ca ţările învecinate Federaţiei Ruse să se orienteze înspre mărirea bugetului acordat armatei şi, în perspectivă (în cazul Poloniei) la dobândirea statutului de putere nucleară. Statele europene nu doresc să se implice într-un conflict armat, au renunţat în marea lor majoritate la stagiul militar obligatoriu, iar militarii profesionişti sunt antrenaţi în misiuni de menţinere a păcii în Irak şi în Afganistan, nu în confruntări directe cu trupe regulate. SUA nu poate interveni în mod direct, ci doar prin ajutor în echipamente militare şi în pregătire de specialitate.

Pentru a ajunge la o situaţie de încetare a confruntărilor armate, este nevoie să se înţeleagă foarte bine că a lăsa ca Federaţia Rusă să creeze un coridor între estul Ucrainei şi portul Odessa înseamnă răsturnarea echilibrului de putere în Marea Neagră, la care sunt riverane trei state membre NATO (Bulgaria, România şi Turcia). Singura garanţie a unui echilibru regional este un stat ucrainean care să deţină controlul actualelor sale frontiere maritime. Acapararea Crimeei anul trecut a creat deja un dezechilibru la Marea Neagră dar unul care trebuie apeciat la adevărata sa dimensiune - flota rusă staţiona deja în peninsulă de mai multă vreme.

Vladimir Putin a înţeles importanţa Mării Negre. SUA a înţeles deasemenea, din moment ce consideră vitală prezenţa militară la litoralul românesc. Dacă europenii vor înţelege că scopul lui Vladimir Putin nu este să deţină cât mai mult teritoriu din Ucraina sub control direct sau indirect, ci să modifice echilibrul de putere de la Marea Neagră pentru a contracara efectele extinderii NATO cu România şi Bulgaria, se va înţelege şi care ar fi cele mai eficiente mijloace de presiune asupra Federaţiei Ruse. În caz contrar, Federaţia Rusă şi noua entitate statală cu statut hibrid care se va întinde din Transnistria până în Donbass vor cere demilitarizarea regiunii Mării Negre ca monedă de schimb pentru încetarea agresiunii în Ucraina. Scenariul Austriei de după al doilea război mondial, atunci când URSS a cerut şi a obţinut neutralitatea acestei ţări în schimbul garantării sistemului bazat pe economia de piaţă, nu ar trebui să se mai repete. Pentru a nu se ajunge însă la acest deznodământ, Ucraina trebuie ajutată cu toate mijloacele  - economice, diplomatice şi militare - să facă faţă agresiunii ruse. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite