Politică

articolul anterior articolul urmator

Mircea Kivu: Zbuciumatul concubinaj dintre politician şi ierarh

17
24 Mar 2015 19:43:44
Dilema Veche
Patriarhul Daniel, alături de Victor Ponta FOTO Mediafax
Patriarhul Daniel, alături de Victor Ponta FOTO Mediafax

Încă de la primele sondaje de opinie făcute în anii ’90, instituţiile cu imaginea cea mai bună erau, pentru români, Armata şi Biserica – cu procentaje relativ egale, de peste 90%. Politicienii au înţeles repede lucrul ăsta şi s-au grăbit să se asocieze, cît mai mult, cu cele două instituţii – sau cu reprezentanţi ai acesteia.

Interesant este că, în anii ’90, FSN, partidul care era continuatorul de fapt al partidului comunist ateu şi dărîmător de biserici, a fost şi cel în rîndurile căruia au activat cei mai mulţi prelaţi. Ni-i amintim pe deputatul Calinic Argatu, fost colaborator al Securităţii (nu ca poliţie politică, ferit-a sfîntul!), care a primit, odată cu mandatul de deputat, proaspăt înfiinţata Episcopie a Argeşului şi Muscelului, dar şi pe vajnicul şi pitorescul senator arhimandrit Neculai Simeon Tatu. 

Mai tîrziu, Dumnezeu se pare că s-a transferat la România Mare, prin preotul Ioan Aurel Rus, alt colaborator al Securităţii, senator şi deputat. În anii 2000, mai-marii Bisericii Ortodoxe Române înţeleseseră deja că nu-i tocmai kosher să se bage făţiş în politică, drept care l-au caterisit în 2004, dar a fost iertat, ridicîndu-i-se pedeapsa, după ce a pierdut alegerile şi a demisionat din partid. A fost condamnat, în 2013, pentru păcatele constituirii de grup infracţional, racolării, îndrumării şi călăuzirii (ăsta parcă nu era păcat!) unor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei, complicităţii la fals privind identitatea şi fals material în înscrisuri oficiale. 
 
Ultimii ani par să fi adus o mai reţinută implicare a clerului în politică – episodul ascensiunii şi decăderii Războinicului Luminii, care se credea un fel de Sfîntul Gheorghe şi confunda sistematic dogma religioasă cu legile statului, poate să fi contribuit la această schimbare de atitudine. 
 
Asta nu a împiedicat însă apariţia unui alt tip de amestec (indirect) între religie şi politică. Mă refer la cele două candidaturi independente de anul trecut la alegerile pentru Parlamentul European (Iulian Capsali şi Peter Costea) bazate pe programe eminamente creştine (unul ortodox, celălalt evanghelist), care pun sub semnul întrebării caracterul secular al statului. Cele două candidaturi au fost susţinute în mod informal de către o parte importantă a clerului celor două biserici; cu toate acestea, rezultatul electoral a fost modest – 0,27%, respectiv 0,23%.
Discrepanţa dintre nivelul afirmat al adeziunii la valorile bisericeşti şi vot ar putea indica faptul că ataşamentul oamenilor faţă de religie nu presupune şi acceptarea necondiţionată a asumării de către Biserică a unui rol politic explicit. 
Cînd nu se bagă preoţii în politică, se înghesuie politicienii la biserică. Nu sînt de acord cu arătarea cu degetul a unui preşedinte care, cunoscut ca nu tocmai bisericos, se aşază în rîndul întîi la slujba de Înviere de la Patriarhie – la urma urmelor, e un fel de a-şi arăta respectul de care e dator faţă de un popor care l-a ales şi care e – ne spun statisticile – în cea mai mare parte credincios. Mi se pare însă suspect atunci cînd constat că personajul politic (preşedinte sau nu) măreşte brusc frecvenţa actelor cucernice în preajma campaniilor electorale. Dacă îşi mai şi întăreşte cucernicia cu danii făcute din bani publici, atunci chiar devine reprobabil. La fel de reprobabil ca oricare instrumentalizare a afacerii private care e sensibilitatea religioasă – în genul scosului teatral al ochelarilor înainte de rostirea pe ton grav a întrebării cîştigătoare. 
 
Chiar dacă unii politicieni păstrează oarecare distanţă, nici aceştia nu au îndrăznit vreodată să-i înfrunte făţiş pe reprezentanţii Bisericii – fie că a fost vorba despre dezincriminarea homosexualităţii (cînd politicienii s-au ascuns după scuza „aşa ne cere Europa“), fie despre legalizarea parteneriatului civil între persoane de acelaşi sex („e prematur“, „nu e în spiritul poporului român“). Ierarhilor Bisericii li se pare legitim să păstreze un fel de drept de preempţiune asupra deciziilor statului, cel puţin în anumite domenii, drept pe care politicienii nu îndrăznesc să-l conteste. 
 
Recenta discuţie asupra studiului religiei în şcoli îmi pare simptomatică în ce priveşte timiditatea politicianului român în faţa înalţilor prelaţi. Mai întîi, un ministru tînăr şi european a promovat o lege prin care era evident că transformă orele de religie, din materie opţională, într-una de la care nu te puteai sustrage fără riscul marginalizării. Mai grav, a lăsat să plutească ambiguitatea asupra conţinutului materiei: studiul religiei sau catehism. 
 
Domnul Andrei Pleşu ar avea dreptate spunînd: „Ideea că studiul religiei produce bigoţi, că e vetust, că lezează autonomia statului laic vine, mai mult sau mai puţin conştient, în continuarea propagandei ateiste“. Doar că ignoră faptul că în şcolile româneşti nu se studiază religia ca un domeniu al culturii – şi, în general, nu se studiază religia, ci se inoculează sentimentul religios. Dacă ar fi vorba despre studiu, n-ar exista clase de religie separate pentru ortodocşi şi catolici – după cum nu există clase de muzică separate pentru simbolişti şi romantici. Patriarhul Daniel e mai aproape de adevăr cînd spune că „înscrierea la această disciplină este un act de mărturisire publică a credinţei“. Mărturisire împotriva căreia n-am avea nimic împotrivă, cît timp s-ar petrece în spaţiul adecvat al aşezămintelor bisericeşti. Deşi era evident că felul în care era aşezată de facto în şcoli făcea din materia Religie una obligatorie, şi au existat oameni care au protestat, nu s-au găsit parlamentari care să o conteste la Curtea Constituţională (nu mai vorbesc de Avocatul Poporului). Spre cinstea sa, profesorul buzoian Emil Moise s-a luptat de unul singur, ani de zile, pînă ce a convins judecătorii Curţii Constituţionale de dreptatea sa. 
 
Continuarea articolului semnat de sociologul Mircea Kivu, pe dilemaveche.ro.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

17 Comentarii

mitrut
24.03.2015, 20:22:23

Vedem securistii de varf ai natiei. Mai nou DNA isi recruteaza clientii dintre cei scrisi pe braul bisericilor. Un nou mod de a turna! Vorba DNA "spune cat ai donat BOR ca sa stim cat ai furat"!

+3 (7 voturi)
Utilizator Adevărul
24.03.2015, 20:32:07

Comentariu considerat abuziv.

m lupascu
24.03.2015, 20:49:58

- dezastru economic, social si politic cand isi dau mana crima organizata si noaptea mintii - anomie

+5 (5 voturi)
Azazel of Hell
24.03.2015, 20:52:39

"Cand politica si religia calatoresc in aceeaşi caruţa, pasagerii cred că nimic nu le poate sta în cale. Atitudinea lor devine nesabuita, iar viteza creste din ce in ce mai mult. Pasagerii ignora sa se mai gandeasca la obstacole si uita ca prapastia nu se iveste omului aflat in goana oarba, decat atunci cand e prea tarziu." - Frank Herbert, Dune

+4 (8 voturi)
Azazel of Hell
24.03.2015, 21:05:33

Interesant articolul. O singura problema. Sintagma "comunism ateu". E adevarat, comunismul este o orientare politica, iar in esenta orientarile politice se ocupa cu altceva decat cu dumnezeu sau cu credinta, astfel ca in general orientarile politice sunt agnostice sau atee. Insa atunci cand vorbim de ideologiile politice totalitare, e o alta mancare de peste. Acestea, avand in vedere modul de manifestare pleaca din randul entitatilor agnostice / atee si devin adevarate religii. Desi in Romania si in Coreea de Nord cultul personalitatii a fost cel mai evident, in orice ideologie totalitara cultul personalitatii este o parte esentiala. V-ati gandit vreodata care sunt, in esenta atributele pe care crestinismul le prezinta ca fiind ale obiectului central al crezului (adica neneazeu)? 1. Este perfect. Dumnezeu este bun, drept, omniscient, omnipotent, iubitor si a oferit oamenilor liberul arbitru, adica oamenii pot face ce doresc. 2. Cuvantul lui dumnezeu este corect. Orice ar spune dumnezeu este corect. Chiar daca aparent se inseala, fie noi nu il intelegem, fie fraza "gresita" este reinterpretata dupa producerea evenimentului si se decopera noi sensuri care "dovedesc" justetea celor afirmate de dumnezeu. 3. Cuvantul lui dumnezeu este sacru. Orice vine in contradictie cu cele spuse de dumnezeu este erezie si trebuie indepartata. 4. Dumnezeu te iubeste, dar caracterul misterios face ca iubirea sa fie uneori sub forma unui cancer, a unui deces, etc. 5. Dumnezeu nu vrea multe de la tine. Doar supunere absoluta. 6. Dumnezeu iti ofera libertatea sa faci ce vrei (asa zisul liber arbitru), dar daca faci unele lucuri neplacute lui (chiar daca acele lucruri nu sunt socialmente reprobabile) risti o pedeapsa severa. 7. Comportamenul indragit de dumnezeu nu este chiar clar. Poruncile dumnezeiesti sunt destul de interpretabile, insa tot ce conteaza este sa fii un bun crestin. De ce au fost pedepsiti unii oameni inainte de aparitia poruncii "sa nu ai alti dumnezei in afara de mine"? Haideti o clipa sa nu ne mai gandim la dumnezeu. Va invit sa ne gandim acum un pic la Stalin. Sau la Hitler. Sau la despotii medievali. Sau la fiinta din spatele conceptului de "Fratele cel Mare" al lui Orwell. V-ati gandit vreodata daca am putea structura trasaturile principale ale unui dictator? 1. Este aproape perfect. Nu este chiar perfectiunea dumnezeiasca, insa dictatorul este "cel mai" perfect dintre oameni. El isi iubeste supusii. El stie ce e corect si ce nu. El este Judecatorul Suprem. El a contribuit decisiv la progresul umanitatii (Kim Jong Il se recomanda drept inventatorul avionului). 2. Este infailibil. Mai tineti minte mistificarile istoriei care se faceau pentru a se acoperi previziunile sau deciziile ratate ale dictatorului? Singurul scop al unor asemenea actiuni este pastrarea aurei de infailibilitate a dictatorului. 3. Intr-o dictatura, dictatorul dicteaza. Nu exista contradictii. Singurele discutii care se fac sunt pentru a vedea cum se va indeplini mai bine dispozitia dictatorului. 4. Desi se recomanda mare iubitor, dictatorul va mai dispune niste executii, niste razboaie. Ba mai mult, va infiinta niste servicii care au ca obiect de activitate represiunea. Insa dictatorul va ramane tot un iubitor. Nu ar fi intelept pentru cineva sa conteste acest lucru. 5. Dumnezeu nu vrea multe de la tine. Doar supunere absoluta. Am dat copy-paste. In loc de "dumnezeu" a se citi "dictatorul". 6. In orice dictatura exista libertate. Insa sensul cuvantului a fost pervertit in asa fel, incat libertatea din dictatura este iluzorie. Esti liber sa respiri. Sa mananci. Sa vorbesti (ha, ha). Insa aceasta libertate nu poate fi indreptata impotriva "idealurilor" dictaturii. Unele dictaturi (cea comunista) au adaugat diverse adjective cuvantului "libertate", deformand de tot sensul acestui cuvant (libertatea "comunista"). 7. In orice dictatura, delictele nu sunt corect si clar stabilite. Asta se intampla pentru a da posibilitatea regimului sa indeparteze indezirabilii, invocand tot felul de pretinse delicte, de a caror existenta indezirabilul nici nu avea cum sa stie. Sunt 7 trasaturi comune ale lui dumnezeu cu orice despot medieval sau despot impus de vreun regim totalitar. Diferenta majora e ca despotii medievali, Pol Pot, Stalin sau Hitler chiar au existat, in timp ce dumnezeu e mai aproape de "Fratele cel Mare". Astfel, comunismul, nazismul, orice regim totalitar este in acelasi timp o idee politica, dar si o RELIGIE. O religie care impune un zeu si care incearca sa controleze fiinta umana in TOATE aspectele vietii. De aceea e eronata afirmatia "comunismul ateu" sau "nazismul agnostic", pentru ca aceste orientari sunt ele insele religioase. E ca si cum am spune hinduismul ateu.

+2 (6 voturi)

Vezi toate comentariile (17)

Modifică Setările