Politică

articolul anterior articolul urmator

Mitologia de partid

0
27 Sep 2018 11:00:00
Andrei Pleşu

Lucrurile par simple: „partid“ vine de la cuvîntul latinesc „pars“, care înseamnă „parte“. Carevasăzică nu e vorba de un „întreg“, ci de un fragment. Cînd un partid vrea să se suprapună cu întregul, adică să fie unic, să-şi extindă legitimitatea şi autoritatea asupra întregii comunităţi, asistăm la primul pas, decisiv, spre dictatură.

Articol preluat din Dilema Veche

Problema este că mulţi membri de partid, chiar dacă asumă, în vorbe, condiţia democratică a „parţialităţii“, nutresc sentimentul că partidul din care fac parte e unic. Partidul e mai presus de orice! E singura soluţie! E superlativul „angajării“, instituţia suverană, cerul suprem al datoriei de „cetăţean“. Restul e conjunctură, complot destabilizator, materie primă de ocazie pentru edificiul cît mai durabil al puterii. Evident că nu faci un partid şi nu intri într-un partid fără dorinţa – fondatoare şi legitimă – de a prelua frîiele statului. Şi că, pentru asta, ai nevoie de o ideologie plauzibilă şi seducătoare electoral, de un program de guvernare coerent şi promiţător, de o solidă structură organizatorică şi de lideri bine profilaţi profesional şi politic. „Partidul unic“ se poate dispensa de toate aceste „anexe“ (poate cu excepţia „organizării“ represive): ideologia lui e gata făcută, pe baza unor „principii“ de clasă sau de rasă moştenite de la „clasici“, programul de guvernare e triumfalist şi, de fapt, utopic, iar liderii sînt produse de propagandă, „mult iubiţi“, providenţiali. Electoratul nu trebuie „convins“, „cucerit“, în luptă dreaptă cu eventuali oponenţi. Electoratul e socotit, din plecare, „strîns unit“ în jurul partidului care, la rîndul lui, iese pe scenă drapat într-o „unitate de monolit“.

E de la sine înţeles că Partidul Social Democrat de la noi nu are premisele sociale, geopolitice, providenţiale de care „beneficia“ partidul unic. Dar ai impresia, adesea, că mulţi dintre reprezentanţii lui (şi mai ales „şeful“) şi le-ar dori. „Larga susţinere“ populară, decizia de a merge „pînă la capăt“, „susţinerea“ masivă a tuturor „cadrelor“ pentru conducătorul de neînvins dovedesc sentimentul general al pesediştilor că sînt „condamnaţi“ la eternitate…

Au, totuşi, unele probleme. Au ales, de pildă, să dezvolte ideea „partidului unic“ într-o direcţie plină de umor, deşi, pentru minţile (încă) nealiniate, destul de neliniştitoare în suprarealismul ei. PSD a decis să joace simultan, printr-o echilibristică grotesc ameninţătoare, şi rolul partidului de guvernămînt, şi pe acela – vacant, e drept – al partidelor de opoziţie. Dovada: într-un an şi jumătate şi-a doborît singur două guverne şi se pregăteşte acum să-l doboare şi pe al treilea. O altă strategie politică insolită este exercitarea puterii cu retorica şi gesticulaţia unei formaţiuni care, de fapt, nu are putere! Din declaraţiile guvernanţilor, rezultă că „puterea“ e în mîna altora: „statul paralel“, „binomul“, preşedintele, serviciile, Uniunea Europeană, Statele Unite, George Soros, diverse „agenturi“ şi comploturi paramilitare, ucigaşi plătiţi să-l asasineze (din priviri!) pe marele conducător, multinaţionalele, securiştii, securistoizii, oculta mondială etc. Pe scurt, PSD stă la putere singur şi năpăstuit, înconjurat de potentaţi numeroşi, fioroşi, subversivi (pe faţă!), finanţaţi miraculos de întreaga planetă. Nu poţi să nu te întrebi, pînă la urmă: PSD-ul guvernează sau nu? Are în mînă instituţiile statului? Pe scurt: are sau n-are puterea? E o alcătuire viguroasă sau e o măruntă praştie, dinaintea unei coaliţii vrăjmaşe înarmată nuclear?

Alte probleme: „ideologia“ PSD nu e expresia unor convingeri, ci, din păcate, a unor interese. Convingerile implică autenticitate, cultură, consecvenţă, onestitate. Interesele pot provoca solidarităţi conjuncturale utile, dar numai pe termen scurt şi cu fatale tendinţe de readaptare profitabilă, de reorientare centrifugală. Rezultatul: „trădări“, fracturi interne, inconsistenţă morală. În vreme ce convingerile se orientează, de regulă, spre rezolvarea problemelor ţării, interesele vizează strict carierele şi buzunarele proprii. (În marginea proaspetelor tensiuni din CEx, un lider răzvrătit în prima repriză şi înţelepţit într-a doua declara, eroic: „Dacă am de ales între un prieten şi partid, aleg partidul!“ Lasă că n-a făcut o, pînă la urmă. Dar un politician responsabil ar fi trebuit să declare altceva: „Între un prieten şi partid, aleg ţara!“)

„Vinerea Mare“ a tentativei de „răstignire“ de la vîrful PSD a avut „originalitatea“ de a nu aluneca într-o baie de sînge. Ceea ce s-a petrecut a fost, pe de o parte, brambureala caragialescă a duşmanilor pupăcioşi din „piaţa endependenţi“ (vechi „colegi“ solidari, drăgăstoşi, îmbătrîniţi în rele şi-au sărit brusc la beregată, pentru a se regăsi, în final, într-o „rezonabilă“ îmbrăţişare). Pe de altă parte, partidul şi-a reformulat doctrina spălării rufelor în familie. Să ne scoatem ochii, să ne smulgem unghiile, să ne dăm capete-n gură, dar nu la vedere. Ne băgăm sub pat, sub cuverturi tandru multicolore, sub declaraţii nobile şi acolo da, acolo ne defulăm în voie. Bordelul trebuie prezentat însă în exterior ca mînăstire. Căci altfel stricăm portretul partidului nostru drag cu nemeritate riduri şi cearcăne! Fisurăm mitul. Dăm apă la moară Opoziţiei! Şi trădătorilor de ţară! Şi „loviturilor“ de stat! Pînă la urmă, mai importantă decît orice e onoarea „nereperată“ a partidului. Căci, vorba lui Zaharia Trahanache: „De la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru“.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro