Moarte la Paris. Trei perspective

„Cum poate fi justificată crima? Prin simplismul unor interpretări ale Islamului, prin legea talionului?“

De ce? Aparent pentru că un fel de publicaţie pariziană caricaturizează la grămadă politicieni, lideri religioşi, zei şi dumnezei, într-un acces perpetuu de râs necontrolat, de băşcălie şi de inspiraţie vulgară. Fără o mare comunitate musulmană în Europa, necuviinţele de la Charlie Hebdo nu ar fi adus moartea violentă a caricaturiştilor.

În acelaşi timp, fără marile comunităţi musulmane, desenatorii aceia nu ar fi fost tentaţi să râdă, bătându-se cu mâinile pe burtă, de Mahomed însuşi, profetul. Dar cine a adus, totuşi, moartea la Paris? L’Algérie française, colonialismul? De Gaulle? Muzica rap? Revoluţia franceză? Islamul? Creştinismul? Trebuie să căutăm vinovaţi? Aş merge pe mâna bătrânului istoriei, Neagu Djuvara şi aş spune că nimeni nu e de vină. Şi totuşi…

Ar putea fi trei perspective asupra descinderii morţii în Paris. Să le urmărim.

Prima – Imaginea. Interdicţia imaginii. Pretextul.
 
Din acest plan lichidarea licenţioasei reviste poate fi explicată, pentru că găsim aici subiectul acţiunii efective a comandoului maghrebian.

Problema reprezentării divine se pune la toate cele trei religii ale cărţii. A doua poruncă din decalog este în picioare ad litteram în Islam şi în Iudaism. La creştini, însă, s-a discutat, a existat mişcarea iconoclastă, dar nu s-a putut impune şi ne facem aşadar în continuare chip cioplit şi alte asemănări şi ne închinăm lor.

Ceilalţi, însă, nu. Interdicţia imaginii nu a exclus însă arta în Islam, putându-se admira o artă musulmană nonfigurativă – de o bogăţie şi o frumuseţe uimitoare – din Indonezia până în Maroc. Dar mai greu putem vorbi despre artişti musulmani. Interdicţia imaginii este un comandament religios şi, fără să ne propunem să realizăm un studiu asupra Islamului, dar (pentru că dorim să complicăm interpretările) amintesc faptul că musulmanii nu acordă nicio componentă divină persoanei profetului.

Spre exemplu Iisus este fiul lui Dumnezeu, la catolici chiar Duhul Sfânt purcedând şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl, aşa cum este în Ortodoxie. Aşadar, bagatelizând, poate, cei doi asasini mânaţi de fervoare politică şi religioasă au răzbunat un om şi nu un… dumnezeu. Mai la îndemână, nu? Cum poate fi justificată crima? Prin simplismul unor interpretări ale Islamului, prin legea talionului? Iisus a abolit această lege; Mahomed însă, nu. Mahomed a nuanţat-o, spunând că trebuie răzbunat răul, dar cu aceeaşi măsură, nici cu mai mult, poate nici cu mai puţin. Cu alte cuvinte, cei doi ar fi trebuit să intre în redacţie şi să realizeze repede câteva caricaturi cu Papa, nu cu Iisus, pentru că Isus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Sau cu vreun episcop sau sfânt catolic.

„Nu am văzut niciodată un lucru fără să-l vad pe Dumnezeu” anunţă un maestru Sufi sau după un hadith „Îngerii nu vor pătrunde în locuinţa unde se află o imagine”. (Hadith însemnând culegere de texte cu sentinţe ale profetului, povestite de apropiaţi. Un fel de tradiţie, să-i spunem.)
 

Citiţi continuarea textului pe TrendScan

Un text semnat de Andrei Ioan. 

Despre Andrei Ioan:

Este absolvent al Facultăţii de Istorie cu specializare în Istoria Contemporană Universală. A fost consilier la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. În prezent este consilier la Ministerul Culturii.