Moartea tăcută a partidelor mici

Realitatea impune o întrebare: Dincolo de greutăţile care derivă din varii motive, de la cele financiare la altele complexe, de ce partidele mici nu reuşesc să spargă bariera şi să se impună în defavoarea partidelor mari? Răspunsul ar putea fi unul simplu: în timp ce în partidele mari liantul este reţeaua de corupţie, în partidele mici, altele decât cele prefabricate, domneşte iluzia unei organizaţii de tip flower-power.

Partidele mici sunt şi ele de două categorii. Cele prefabricate a căror singură utilitate este cea de balama, supravieţuiesc sau prosperă pentru că raţiunea lor de a fi este aceea de şantaj de tipul PC, UDMR, UNPR sau chiar ALDE. În ceea ce priveşte altele decât cele deja enumerate, precum deja uitatele NR sau FC, sau mai proaspetele MP, M10, Iniţiativa România sau Uniunea Salvaţi Bucureştiul, pare că nicio construcţie politică de acest tip nu reuşeşte să producă mutaţii spectaculoase în conştiinţa publică, dar nici în jocul partidelor mari.

În general construcţiile politice de mică anvergură sunt rupturi din partide mari sau concentrări în jurul unor personalităţi politice care se rup de partidele mari, fie că vorbim despre un Traian Băsescu, Monica Macovei sau MRU, acum reîntors la cârma SIE, Tăriceanu cu al lui ALDE, format pentru a fi o bâtă în slujba PSD. Cât despre încercarea lui Mircea Geoană, secondat de pajul Vanghelie, de a forma o forţă politică aceasta sucombat înainte de vreun botez electoral. În ceea ce priveşte Nicuşor Dan cu a lui USB (Uniunea Salvaţi Bucureştiul) aceasta este o poveste diferită. Aplicat, conştiincios şi mai pragmatic, mai degrabă un ONG de „administraţie locală”, uniunea pe care o păstoreşte Nicuşor Dan poate fi excepţia, dacă nu va fi înghiţit politic.  

Cât timp şantajul politic nu le este la îndemână, partidele mici fac eforturi să atragă electoratul. Nu reuşesc mai niciodată să tragă foarte multă lume după ele, în jurul lor, şi asta din cauza unui păcat originar care pare a le fi comun: confundă partidul politic cu o organizaţie non-guvernamentală. O organizaţie în care fiecare face ce vrea, când vrea, cum vrea, dacă vrea. E şi un paradox la mijloc. Deşi au un nucleu de personaje „curate”, cu CV-uri remarcabile, de bună credinţă, aceste partide mici reuşesc, mai toate, să îşi consume energia în interiorul organizaţiei într-un efort de a găsi structura perfectă de cristal a unui partid politic imposibil, ridicat pe un schelet al principiilor perfecte, al discuţiilor interminabile, a lmiilor de sugestii şi păreri personale despre tot, neglijând acţiunile exterioare. Nu vor accepta că aceasta este o problemă şi vor găsi drept justificare lipsa resurselor, blocajul media, neglijând sau considerând irelevante acţiuni simple precum vopsitul copacilor, strânsul gunoiului dintr-un parc, oferirea unei ciorbe calde unor amărâţi, mici acţiuni caritabile care nu implică eforturi financiare uriaşe, proiecte pozitive care pot oferi vizibilitate, dacă nu la TV atunci în mici comunităţi care pot deveni sensibile la mesajul politic. Şi cum nici asta nu este îndeajuns, există o permanentă rezistenţă faţă de „politică”, „politica e o mizerie, noi nu ne murdărim”. Cât priveşte dialogul politic cu alte organizaţii politice, personalităţi politice sau construirea de alianţe, acesta este privit drept suprema prostituţie politică. Fiecare considerând că singur este pur şi curat ca lacrima, neîntinat.

Consumând mereu în interior, acestea nu mai reuşesc să iasă din zona de confort. Creşterile de membrii sunt nesemnificative pentru că nu reuşesc să iasă din cercul prietenii prietenilor pe care îi au fiecare. Rămân un fel de cluburi unde se discută politică şi se brodează visul politicii perfecte şi imaculate. Cei care militează pentru încercarea unui pragmatism decent vor fi taxaţi drept „păcătoşi”. Radicalii vor sări la gâtul lor, iar pragmaticii vor fi ameninţaţi cu excomunicarea politică. Purismul politic fiind icoana politică la care se închină. Şi uite aşa partidele mici îşi consumă existenţa sub clopotele lor de sticlă acolo unde, în atmosfera rarefiată, principiile plutesc în imponderabilitatea politicii nicicând posibile în viaţa reală.

Se impune o corecţie. Reîntoarcerea lui Traian Băsescu în politică la cârma MP scoate acest partid din zona partidelor mici fără direcţie pragmatică. Deşi MP a fost de la bun început construit cu agendă clară, oamenii care s-au adunat acolo erau mânaţi de iluzia politicii curate, refuzând să creadă, mulţi refuză şi acum, că acest vehicul politic sub culoarea oficială este vopsit/acoperit cu „toate alifiile”, e versatil, cameleonic şi dispus la orice pentru a fi în prima linie. Atât de dispus încât fostul preşedinte Traian Băsescu a preluat şi discursul naţionalist pe care, e aproape sigur, îl va perfecţiona şi ajusta atât şi cum îi foloseşte intereselor.

Profitând de această dulce-amară schizofrenie politică a partidelor mici, partidele mari nu trebuie să facă mari eforturi pentru a le elimina de pe scenă. Dacă nu le pot elimina, anihila, le folosesc drept bâte parlamentare. Deja PNL, prin vocea Alinei Gorghiu, anunţă o posibilă alianţă cu balamaua ALDE.  Cum Tăriceanu l-a pierdut pe fostul premier, menţinerea sa în zona activă depinde de noii stăpânii ai jocurilor mari.

E totuşi trist că în actualul context politic rezultat în urma protestelor de stradă datorate tragediei de la #colectiv şi care au schimbat un guvern, în contextul în care pare că, în sfârşit, se cristalizează „cultura protestului” –  reacţia fermă a opiniei publice, partidele mici nu reuşesc să capteze atenţia în spaţiul public încăpăţânându-se să rămână în spaţiul confortabil şi protejat al întâlnirilor de partid, în vreme ce electoratul se declară scârbit de partidele actuale. Dar şi asta e o altă poveste la fel de paradoxală precum cea a partidelor mici care nu reuşesc să se fixeze în conştiinţa publică. La rândul său, electoratul, deşi se declară scârbit de partidele actuale, continuă să ţină sus în topurile sondajelor de opinie partidele şi figurile politice compromise. Dar aceasta este un alt subiect de analiză a unui electorat care funcţionează mânat de resorturi dintre cele mai contradictorii, un electorat disonant, în plină formare a conştiinţei sale civice, a formării reflexelor civice încă precare. Anul 2016 se anunţă a fi unul dificil pentru partidele mici pentru că cele două partide mari, PNL şi PSD, sunt hotărâte să ocupe singure piaţa politică, iar pentru asta şi-au dat mâna pe sub masă.