Modelul lui Liviu Dragnea nu e Erdogan, ci Bashar al-Assad

E dimineaţă devreme în Teleorman. Devreme atât în sensul de oră, cât şi de timp, pentru că suntem în anii imediat de după 1990.

Mai tânărul Liviu Dragnea merge pe stradă cu o geacă cenuşie ca şi peisajul înconjurător. Deodată, e interpelat de un nene. E rugat să înapoieze lăzile de bere pe care le-a furat din pivniţa centrului comunal, aflat nu departe de ei. Dar Liviu scrutează împrejurimile cu privirea piezişă, întunecată de streaşina sprâncenelor, care îl va face celebru şi spune că nu a furat nimic. I se răspundă să nu mai mintă: există dovezi, a fost văzut. Sunt mulţi cetăţeni care pot depune mărturie. Omul nostru e, însă, implacabil. Nu există dovezi, iar dacă există sunt fabricate de cineva care-i vrea răul. De altfel a şi fost ameninţat cu moartea nu mai demult de aseară, iar persoane necunoscute i-au desenat zvastici pe gard. Îşi trage capul în adâncimea gecii şi dă să plece, dar interlocutorul e insistent. Furtişagurile se ţin lanţ, iar averea lui Liviu creşte inexplicabil, în condiţiile în care nu face nimic. Să nu mai mintă, deci. Mai mult, adaugă omul, există un comitet local format din oameni muncitori, de nădejde, care au întocmit o scrisoare în care i se cere să plece din sat. Ce va face? Va continua pe calea fărădelegii sau va da curs raţiunii? Dar tânărul Liviu e implacabil şi zâmbeşte de sub mustaţa sură. Dacă ar da curs acestei scrisori şi ar pleca, nu ar face nimic altceva decât să încurajeze elementele ticăloase care s-au infiltrat în zonă, multe venite de prin părţi străine şi care au instaurat un climat de frică. Ba, ce frică, teroare chiar. Şi, mai mult, dacă tot se vorbeşte de comitete, a înfiinţat şi el unul, care îi cere să rămână şi să lupte cu aceşti neaveniţi. Discuţia se încheie fără un rezultat. Cei doi pleacă în direcţii diferite.

Vine seara. Liviu Dragnea e acasă şi exersează la o baterie improvizată din câteva tigăi şi tingiri. Se pregăteşte de repetiţie cu băieţii. Dar nişte sunete puternice de afară, nişte lumini, îi atrag atenţia. Se repede la geam, mută perdeaua din loc. O mulţime de oameni agită pancarte, strigă la adresa lui. Încruntă din aceleaşi sprâncene. Printre ei, îi remarcă şi pe câţiva dintre cei pe care-i credea până nu demult prieteni. I se cere explicit să plece din localitate, pentru că lucrurile au luat-o pe un drum greşit din cauza lui. Dar lui Liviu nu-i pasă. Se întoarce la activitatea lui şi continuă, concentrat. Cu o mână izbeşte toba, cu cealaltă destupă o sticlă de bere aflată într-o ladă de lângă el. Este exact momentul în care o piatră îi sparge geamul. Piatra se desface şi din ea iese un bilet: Liviu, pleacă. Tu nu mai ai viitor aici! Tânărul se opreşte o clipă, priveşte biletul, după care continuă ceea ce făcea, parcă mai înverşunat. Şi are dreptate: în scurt timp glasurile de afară se sting şi mulţimea se risipeşte. Oamenii muncesc peste numai câteva ore, iar unora le plâng copiii acasă. Rămas în solitudine, omul se opreşte, în sfârşit şi trage un gât adânc din sticla de bere. Aprinde o ţigară. Chibritul îl lasă însă să cadă pe podeaua de lemn, imperturbabil. Oare nu şi-a dat seama? E într-atât de nervos? Nu ştim. Cu gesturi sigure, îşi ia geaca şi iese. Fumează apăsat şi totuşi calm, expirând fumul în păcura nopţii. În spatele său, în casa din care tocmai a ieşit se aprinde brusc o vâlvătaie. E perdeaua care începe să fie mângâiată de flăcări. Dar Liviu nu vede asta şi probabil nici nu-i pasă. Cu un gest sigur şi profesionist, aruncă ţigara încă aprinsă într-un balot de fân. Alături se află cele câteva cisterne de benzină ale unui mic întreprinzător local.