Narcis şi Traian Băsescu – sila faţă de propriile creaţii

Din capul locului consider că toată mirarea publică din ultimele 24 de ore vizavi de atitudinea lui Traian Băsescu faţă de justiţie este nejustificată. Cel puţin pentru observatorul avizat, ca să nu mai zic de cetăţeanul implicat, modul conflictual în care fostul preşedinte al României se implică în spaţiul de comunicare în masă este de aşteptat. De parcă în zece ani de mandat Băsescu nu ar fi avut exact aceeaşi atitudine de demiurg dezamăgit.

Recomand chiar şi acelor cinci – şase la sută susţinători ai fostului preşedinte să facă un minim exerciţiu de memorie şi să reactualizeze conflictul cu poliţiştii, cu judecătorii, cu profesorii, cu medicii, cu părinţii, cu sindicatele, cu patronatele, cu opoziţia, cu propriul partid, cu prim-ministrul, cu proprii consilieri, cu presa, cu minorităţile, cu „licuricii”, cu Moldova, cu el însuşi. Sigur că da, puteţi să mă contraziceţi spunând că în exact aceeaşi măsură Traian Băsescu a susţinut şi încurajat toate categoriile de mai sus. Vă întreb, însă, puteţi considera normală oscilaţia constantă între ură şi admiraţie, între duşmănie şi apreciere, între conflict şi susţinere?

Bazându-mă doar pe experienţa profesională, fără să fi avut posibilitatea utilizării de instrumente specifice de diagnostic direct pe persoana vizată, îmi permit o părere personală, speculativă, faţă de ceea ce se întâmplă acum psihologic şi comportamental cu Traian Băsescu.

Este clar reprobabil faptul că Băsescu a folosit cuvinte dure faţă de Justiţia pe care el însuşi a făcut-o flamura întregului său „Graal” politic dâmboviţean. Este şocant să îl auzi pe „cel mai mare apărător al justiţiei” că a decis să nu se amestece neconstituţional în treburile justiţiei de silă faţă de cele mai importante personaje în lupta anticorupţie. Şocant, da, dar nu inexplicabil.

În primul rând, este cunoscut pentru toată opinia publică faptul că Băsescu funcţionează cel mai bine politic atunci când este încolţit. Loveşte cel mai bine atunci când are postura de victimă şi pare vulnerabil. Aici îşi are o parte din explicaţie tendinţa constantă de conflict a fostului preşedinte. Însă, consider aceasta doar o tehnică strategică de combatitivitate politică şi nu o trăsătură de personalitate. Tind să cred că Traian Băsescu nu este o personalitate conflictuală, ci doar utilizează conflictul ca o unealtă în crearea unei poziţii confortabile pentru el, aceea de victimă. Iar victimizarea nu este o modalitate caracteristică personalitaţilor conflictuale.

În al doilea rând, fostul preşedinte pare că se străduieşte foarte mult să rămână în centrul atenţiei. De-a lungul mandatului, nevoia impetuasă de a fi în centrul atenţiei l-a făcut să găsească modalităţi ingenioase de a stabili agenda de dezbatere. Fie a utilizat conflictul surprinzător cu instituţii şi entităţi ale Statului, fie a ieşit cu propuneri economice şi sociale controversate, fie a „exhibiţionat” viaţa personală. Totul pentru a fi în centrul atenţiei şi a nu fi vioara a doua, indiferent de subiectul de discuţie.

Mai mult, acţiunile lui publice sunt mult mai stridente acum decât cele când se afla în funcţie. Impulsivitatea l-a caracterizat tot timpul, însă de când a revenit în spaţiul public (după părăsirea Palatului Cotroceni), Băsescu execută mult mai multe „excentricităţi” de comunicare. Fie se duce în Republica Moldova ca în vremurile bune, primind medalii, auto-invitându-se la cetăţenia moldovenească şi dându-şi cu părerea despre destinul acestei ţări. Fie îl critică pe preşedintele Iohannis, punându-l în antiteză cu propriul stil de lucru ca preşedinte. Fie, tot ca în vremurile bune, atacă vreo categorie profesională. De data aceasta, chiar propria creaţie, personajele cheie din fruntea justiţiei. Pe care, între noi fie vorba, tot el s-a zbătut să le promoveze şi să le susţină. Fără a fi naiv, înţeleg şi faptul că există şi o miză personală în lupta cu justiţia. Traian Băsescu a creat, susţinut şi promovat personaje şi reforme instituţionale în Justiţie fără să îi treacă prin cap că vreodată le-ar putea cădea victimă. Sau poate s-a gândit, însă s-a crezut deasupra lor. Iată că „justiţia dreaptă”, la crearea căreia a contribuit, rămâne dreaptă chiar şi în faţa silei demiurgului ei.

Victimizarea, căutarea ferventă de a fi în centrul atenţiei, mania grandorii, exploatarea fără scrupule a altor persoane pentru propriile scopuri, toate sunt doar o parte din trăsăturile unei personalităţi narcisiste. Literatura de specialitate menţionează că produsele comportamentale ale acestui tip de personalitate se agravează odată cu vârsta. Personalitatea narcisistă patologizată duce la o izolare dureroasă din cauza furiei şi umilinţei resimţite în cazul în care individul suferind este criticat. Criticile imaginare la care adesea se reacţionează cu furie exagerată duc la episoade psihotice, paranoide. Lipsa de adulatie, admiraţie şi recunoaştere publică se poate manifesta prin dorinţe de a fi temut.

Nu spun că acesta este destinul lui Traian Băsescu. Doar constat concordanţe şi cred că ar fi păcat ca fostul preşedinte să părăsească scena publică într-o manieră psihotică cu excese de tip Vadim Tudor.