Necandidaţii

Profitând de atenţia privilegiată de care se bucură alegerile prezidenţiale în România, peste jumătate de duzină de impostori şi-au făcut reclamă personală la nivel naţional pe seama contribuabililor, poluând cu non-teme puţina dezbatere din campania electorală.

În 2019 am avut 14 candidaţi pentru funcţia de Preşedinte al României. Firesc, am putea spune la prima vedere, având în vedere prestigiul de care se bucură instituţia prezidenţială în abstract, cât şi figura personală a preşedintelui. Funcţia de şef al statului român ar trebui să încununeze cariera politică a unui om de stat cu ani de serviciu public sau care se bucură de o largă notorietate şi încredere în rândul cetăţenilor.

Preşedintele României trebuie să aibă reprezentativitate, întrucât îi va reprezenta pe români atât pe plan intern, cât şi extern. Aceasta este ideea în care legea nr. 370/2004 impune ca fiecare candidatură – indiferent dacă este independentă sau propusă de un partid ori o alianţă politică – să fie validată numai dacă este susţinută de semnăturile a cel puţin 200.000 de alegători. Acest aspect-cheie al legii a fost păstrat la modificările şi completările ulterioare, cuantumul de semnături de susţinere fiind un prag menit să descurajeze aventurierii, cel puţin în teorie.

A colecta nu mai puţin de 200.000 de semnături de susţinere într-un interval de timp limitat între publicarea de către Guvern a modelului-standard de listă şi ultima zi de depunere a candidaturilor (circa 45 de zile) este o operaţiune logistică de o complexitate mamut pentru un candidat independent sau un partid mic. Şi totuşi, la fiecare ciclu electoral prezidenţial, o serie de plevuşti profită de hibele din funcţionarea Biroului Electorat Central pentru a lungi buletinul de vot cu numele lor profane, lipsite de însemnătate. În unele analize jurnalistice, aceştia sunt numiţi „candidaţi exotici” sau outsideri, însă termenii sunt cât se poate de improprii. Eu prefer să-i numesc impostori, întrucât prezenţa lor în rândul candidaţilor este şarlatanie cu iz penal.

Ce valoare adăugată aduc dezbaterii publice candidaţii frauduloşi care îşi falsifică locul pe buletinul de vot? Absolut niciuna, doar un bruiaj fără noimă care estompează şi coboră în derizoriu o dezbatere politică oricum săracă în conţinut şi în substanţă. Mă refer la un actoraş de mâna a doua, un expat american cu mai mulţi bani decât raţiune, o doamnă cu soţ bancher din ţara ciocolatei care a cotizat la vizuina varanului, un tânăr medic veterinar care monetizează două website-uri de ştiri dubioase şi la un fost europarlamentar renumit pentru puţinătatea neuronilor chiar şi pentru standardele PSD. Pe cât de nule şi neavenite sunt candidaturile lor, cei menţionaţi mai sus sunt încă pe muchia decenţei, o graniţă pe care o depăşesc cu frenezie alţi trei prezidenţiabili de carton. Am în vedere un candidat liliputan care propovăduieşte capitalismul darwinist după ce s-a îmbogăţit din devalizarea bancilor de stat, unul care îşi înscenează propria dispariţie în ultima săptămână de campanie pentru a fi găsit rugându-se la mănăstirea Putna şi altul care zvoneşte găsirea pe Facebook a fetei dispărute în Caracal şi se joacă mârşav cu speranţele unor părinţi îndureraţi.

Inflaţia de candidaţi se petrece şi în alte colţuri ale lumii, dar a căpătat proporţii groteşti în special în Estul Sălbatic. Alegerile prezidenţiale din Ucraina din martie 2019 au avut 39 de candidaţi pe buletinul de vot (din totalul de 44 de candidaturi validate), sigur, în temeiul alor legi electorale decât cea din România. Au avut şi ei farsorii lor, precum Roman Nasirov, originar din Cernăuţi, care a obţinut 2.500 de voturi, adică 0,01% din cele aproape 19 milioane exprimate. Vorbim de ţara în care un personaj care şi-a schimbat numele în Darth Vader a încercat să candideze la alegerile prezidenţiale din 2014.

Am avut şi noi un fel de Darth Vader la prezidenţialele din România anului 2014. Un ilustru anonim de care n-ai auzit şi nici nu vei mai auzi vreodată a depus la BEC dosarul cu 200.000 de semnături pe proprie răspundere şi i-a fost validată candidatura, ceea ce l-a îndreptăţit să fie creditat de mass-media cu intenţii serioase. A fost invitat la dezbateri electorale în direct în studiouri de emisiuni TV precum cea a lui Rareş Bogdan pentru a-şi exprima viziunea grobiană despre cum are de gând să se comporte cu pumnul de fier în relaţia cu prim-ministrul şi Parlamentul, în cazul în care ar câştiga mandatul prezidenţial. Pe numele său Mirel Mircea Amariţei, candidatul fără chemare a obţinut 7.895 din cele 9,7 milioane de voturi exprimate în turul I al alegerilor. Statistic vorbind, înseamnă că a convins doar 0,08% dintre electori sau un singur alegător din aproximativ 1250 de români care s-au prezentat la urne. Adică nici măcar 4% din cei 200.000 de cetăţeni cu drept de vot care, chipurile, ar fi semnat cu bună ştiinţă pentru susţinerea candidaturii sale.

România are cu siguranţă mai mult de 14 personalităţi publice pentru care eu aş fi dispus să stau la coadă ca să semnez pe listele de susţinători.

În total, şase dintre cei 14 candidaţi din 2014 au obţinut mai puţine voturi decât numărul de 200.000 de cetăţeni care, pe hârtie, le-ar fi susţinut candidatura. Începând cu cel menţionat anterior şi până la Theodor Meleşcanu, pe care l-au votat puţin peste 100.000 de români. Desigur, prezumăm nevinovăţia acestor candidaţi, căci iscălitura pe lista de susţinători nu atrage după sine obligaţia de a vota candidatul, în condiţiile votului secret. Iar votanţii se pot răzgândi în cele circa două luni dintre precampanie (perioada strângerii de adeziuni) şi ziua votului.

Însă judecând rezonabil, doar mie mi se pare că miroase de la o poştă a infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals? Reconfortant să constat că nu doar societatea civilă, ci a remarcat şi Biroul Electorat Central, care la finele lunii septembrie a acestui an a reclamat opt candidaţi la Parchet, sesizând organele penale în legătură cu nereguli în listele de semnături depuse pentru validarea dosarului de candidatură. Însă justiţia nu-şi face efectul dacă dreptatea se face prea târziu. Dezamăgitoare în schimb decizia Curţii Constituţionale a României de a valida un dosar de candidatură cu liste de susţinători xeroxate, motivând că BEC nu are competenţa de a verifica autenticitatea semnăturilor. Această interpretare deviantă a legii de către numiţii pe bază de algoritm politic din CCR este de natură să deschidă calea multor abuzuri pe viitor, invitând o puzderie de impostori la alegerile locale, respectiv legislative din 2020.

„Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice” (cap. II, art. 80, alin. 2), conform legii fundamentale a acestei ţări. Ce legitimitate are un prezidenţiabil care aspiră să devină garantul respectării legii în România când i se permite să candideze cu liste de susţinători fictivi ori trase la imprimantă? De ce candidaţii care încalcă legea electorală au parte de protecţie SPP în timpul campaniei, sunt trataţi ca vacile sfinte de mass-media şi îşi văd numele tipărit pe buletinele de vot în 18 milioane de exemplare?

La fel ca în urmă cu cinci ani, tot 14 candidaţi la funcţia de preşedinte am avut şi în 2019. Însă nu atât numărul candidaţilor constituie adevărata problemă, căci România are cu siguranţă mai mult de 14 personalităţi publice pentru care eu personal aş fi dispus să stau la coadă ca să semnez pe listele de susţinători. Problema este că o candidatură la funcţia de preşedinte al României a devenit instrumentul prin care se împopoţonează CV-ul prea pauper în realizări al unor nimeni pe lume, în loc ca realizările din CV să fie cele care ar trebui să-i îndreptăţească să vină în faţa naţiunii ca să ceară votul cetăţenilor. Relativa notorietate pe care o dobândesc în urma atenţiei mediatice mai generoase decât ar fi meritat-o în timpul campaniei electorale le serveşte ca să-şi construiască un statut de vedete prin care să-şi negocieze locuri eligibile pe listele partidelor dispuse să-i recicleze. O anchetă serioasă a Parchetului ar pune în evidenţă foloasele materiale necuvenite cu care se aleg în urma infracţiunii de fals şi uz de fals prezidenţiabilii impostori la depunerea dosarului de candidatură.

Biroul Electoral Central trebuie să valideze candidaturi, nu imposturi

Unii dintre candidaţii validaţi pentru cursa prezidenţială din 2019 nu sunt nici măcar cunoscuţi de 200.000 de oameni după campania electorală, darămite să câştige încrederea unui atât de mare număr de români în pre-campanie. Personal, m-am implicat ca voluntar în strângerea de semnături de susţinere a unui candidat independent pentru alegerile europarlamentare din mai 2019, care avea nevoie de „numai” 100.000 de semnături. Oamenii de pe stradă sunt reticenţi în a-ţi acorda semnătura însoţită de nume şi datele personale de identificare chiar şi atunci când au auzit de candidat şi au o opinie pozitivă sau neutră despre el sau obiectivele lui. Să-mi spună cineva că acei bufoni care la scrutinul de duminică au obţinut câteva zecimi ori sutimi de procent au reuşit să adune pe bune 200.000 de semnături.

În fruntea listei de pseudo-candidaţi ai alegerilor prezidenţiale din 2019 aş singulariza un personaj al cărui nume a făcut obiectul unui calambur al umoriştilor de la Academia Caţavencu în anii ’90: Caca-n ramă. Un călău al sistemului bancar românesc şi o persoană a cărei prezenţă agresivă, fie şi numai la TV, emană un miros fetid de parvenitism, chiar dacă este încadrat într-o ramă sclipitoare. Iar în campania prezidenţială a făcut turneu pe la posturile de televiziune, în frunte cu TVR la emisiunea de dezbatere electorală. Faptul că şi-a falsificat listele de semnături ca să apară în faţa naţiunii în toga albă a candidatului pare să ilustreze întreagă măsură a voracităţii cu care s-a înfruptat din capitalul de stat pentru a-şi agonisi averea personală.

Alegerile locale şi legislative din 2020 dau ocazia cetăţenilor să igienizeze prin vot mediul politic din România, aruncând în lada de gunoi o serie de personaje şi partide care trag înapoi încercările de progres ale societăţii. Apoi urmează patru ani fără scrutinuri la termen – timp arhisuficient dacă există voinţă politică de a pune ordine în legislaţie, inclusiv cea electorală. Este necesar a întări Biroul Electoral Central cu pârghiile legale, plus mijloacele tehnice şi umane, pentru verificarea cu simţ de răspundere a listelor de semnături şi respingerea încercărilor de fraudă. BEC trebuie să valideze candidaturi, nu imposturi.