Nici aşa, nici altminteri

Într-un comentariu recent (cf.Hiper-obscenul Victor Ponta), am amendat în chipul cel mai drastic cu putinţă stilul specific execuţiilor ideologice din anii ’50 în care premierul României şi preşedintele principalului partid de guvernământ a înţeles să vorbească şi să acţioneze în relaţie cu domnii Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş.

Aricolul intitulat Hiper-obscenul Victor Ponta.

Cu doi intelectuali a căror unică vină, documentabilă prin “înscrisuri” mai vechi sau mai noi, adică prin texte pe care nici dl. Horia-Roman Patapievici, nici dl. Mircea Mhăieş nu le-au negat vreodată, este aceea de a gândi şi de a acţiona altfel decât o fac prim-ministrul şi formaţiunea politică pe care acesta o conduce. Texte şi fapte pe care nimeni şi nimic nu are dreptul să le amendeze prin măsuri administrative, prin sancţiuni, prin persecuţii. Texte zămislite în numele dreptului la liberă exprimare şi la alteritate. Drepturi câştigate în Decembrie 1989 şi garantate de Constituţie.

Am văzut şi revăzut de câteva ori în ultimele zile înregistrarea conţinând iresponsabilele ziceri ale domnului Ponta şi am fost încercat de acelaşi sentiment de dezgust. Nu mă aşteptam ca premierul să îşi retracteze spusele. Cu ani în urmă, dl. Ponta nu a fost capabil să regrete, chiar şi numai de ochii lumii, moartea, în condiţii suspecte, unui fost coleg. E vorba despre procurorul Cristian Panait, un bărbat tânăr cu care junele politician, intrat atunci în graţiile acum puşcăriaşului Adrian Năstase şi ale doamnei Rodica Stănoiu, atunci ministru, azi colaboratoare dovedită a Securităţii, pretindea a fi fost prieten. E limpede. Cineva care nu poate deplânge o moarte, cu atât mai mult decesul cuiva socotit apropiat, nu are cum regreta nişte vorbe. Felul în care a reacţionat în acele zile dl. Ponta ca şi prestaţia sa dintr-o emisiune a d-lui Marius Tucă pe respectivul subiect numai de lucruri bune nu erau prevestitoare. Iar prevestirile s-au adeverit. Din păcate.

Totuşi, mi s-a părut incredibil că persoana ce aspiră tot mai evident la funcţia supremă în stat a perseverat în greşeală şi şi-a reiterat, la numai o zi distanţă, imundele acuzaţii la adresa domnilor Patapievici şi Mihăieş. Fie şi numai calcule de “diplomaţie elementară”, reacţiile dure ale mediilor intelectuale, scriitoriceşti şi de presă se cuveneau să îi impună o tăcere strategică d-lui Ponta. Faptul că Victor Viorel Ponta nu ştie când trebuie să tacă nu e o însuşire de  natură să îl recomande pentru Cotroceni. Revăzând, cum spuneam, declaraţiile de miercurea şi joia trecută ale domnului Ponta, mi s-au accentuat şi dezgustul, şi îngrijorarea pentru ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul în care domnia sa ar deveni preşedinte.

Nu aş putea spune, din păcate, că felul în care s-a comportat şi exprimat vineri, cu ocazia decorării sale de către preşedintele Traian Băsescu, dl. Gabriel Liiceanu, ar fi funcţionat ca antidot la prostia d-lui Ponta şi la gustul coclit provocat de agresivitatea ei. Citind ditirambica plecăciune făcută de directorul editurii Humanitas în faţa unui preşedinte deloc iubitor de carte şi de intelectuali, nicidecum respectuos faţă de munca acestora, neşcolit şi care se mândreşte în chip electoral cu ignoranţa lui care încântă vulgul, am resimţit o acută stare de rău. Dată de repetarea aceluiaşi sentiment al reîntoarcerii în timp.

Dacă dl.Ponta se exprima precum Gheorghiu-Dej sau precum Nicolae Ceausescu şi are mentalitatea unui Ion Iliescu din vremea mineriadelor, dacă se comportă asemenea altor dregători comunişti de odinioară, mai mici în ierarhie- şi mă gândesc la Leonte Răutu, Suzana Gâdea ori Aneta Spornic- dl. Liiceanu a vorbit într-un stil comparabil celui verificat şi patentat de volumele Omagiu, consacrate “geniului Carpaţilor”.

Citind fraze precum: “Timp de zece ani cât aţi fost, sunteţi preşedintele României, nu aţi făcut decât să ne aşezaţi pe drumul pe care noi, cei care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim” ai impresia că dl. Liiceanu a vrut să îşi răscumpere în chip negativ curajul de a nu-l fi omagiat pe Nicolae Ceauşescu. O face, proclamându-l înfierbântat pe Traian Băsescu un lider cvasi-providenţial. Filosoful preocupat de limită a încălcat orice graniţă a decenţei, servindu-se de fraze şi de temenele pentru a elogia ceea ce pentru domnia-sa par să fi fost “cei zece ani lumină” băsişti. Croşetează patetic fraze şi săvârşeşte închinăciuni care, fără doar şi poate, l-ar fi determinat pe Virgil Ierunca să îl includă instantaneu în Antologia ruşinii şi să îl plaseze alături de Adrian Păunescu ori să îl compare cu Ion Dodu Bălan, cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu Dan Zamfirescu, cu Radu Beligan sau cu alţi intelectuali sau falşi intelectuali căzuţi în greşeala şi sclavia cultului personalităţii Dictatorului.

Nu, nu cred că dl. Traian Băsescu ar fi un dictator. Dar nici că domnia sa ar fi onorat funcţia de preşedinte nu cred. Şi nu pot înţelege în ruptul capului cum a putut dl. Gabriel Liiceanu să se simtă în vecinătatea lui Traian Băsescu emoţionat şi îmbujorat precum Doamna de Sévigné în preajma Regelui-Soare. Cum a putut, acum câţiva ani, să transpire pentru a ţine pasul cu marele demnitar venit din obligaţie nu din convingere la un târg de carte. Cum s-a răbdat să îi aprobe consideraţiile deloc flatante la adresa filosofilor din rândul cărora însuşi dl. Liiceanu face parte. Cum de a tăcut laş atunci când Traian Băsescu l-a jignit grav pe Regele Mihai. Cum?

Vorbele şi omagiile d-lui Liiceanu sunt încă un indiciu că în relaţie cu mai-marii zilei mulţi dintre intelectualii români nu au depăşit încă pubertatea. Poate tocmai de aceea se comportă precum se comportau înaintaşii lor, în vremea lui Carol al II lea ori în aceea a preşedinţilor cu sceptru.

Dacă ar trebui să aleg între felul în care a vorbit dl. Ponta şi cel în care s-a exprimat dl. Gabriel Liiceanu, l-aş prefera pe Caragiale cu al său “nici aşa, nici altminteri.” Din raţiuni de igienă elementară.