Norocul şi ghinionul românilor

E înduioşător că unii occidentali mai încearcă să poarte un dialog în fond imposibil cu potentaţii de la Bucureşti. Să le atragă atenţia, pe drept, că greşesc grav în raport cu interesele românilor. Dar nu pare să ajute.

Spre norocul românilor se mai găsesc dregători apuseni care să contrarieze autismul politic al mai-marilor regimului Dragnea, arătându-le cartonaşul galben pentru torpilarea intereselor cetăţenilor lor.  Şi, implicit, pe ale partenerilor lor din vest.

Iată de pildă tentativa lăudabilă de trezire la realităţi a responsabililor dâmboviţeni, lansată de creştin-socialul bavarez Manfred Weber, care conduce principala formaţiune din Parlamentul european, în speţă grupul Partidului Popular şi ar putea prelua de la Jean-Claude Juncker ştafeta la conducerea Comisiei Europene. Influentul om politic s-a declarat „extrem de îngrijorat de situaţia din România“ după ce a stat de vorbă, pe tema corupţiei şi independenţei justiţiei, cu premierul Dăncilă.

Din reacţia lui a reieşit „că România face paşi înapoi în ceea ce priveşte lupta anticorupţie“, că se fac „presiuni asupra independenţei justiţiei“, că s-au văzut „în această vară în Bucureşti oameni bătuţi de forţele de ordine şi, sincer, asta este inacceptabil“ şi că „lupta împotriva corupţiei nu este un lux, ci o necesitate absolută pentru a ne proteja cetăţenii şi afacerile împotriva abuzurilor din partea statului“.

Nici un observator de bună credinţă nu poate nega veridicitatea observaţiilor lui Weber şi temeiul faptic al îngrijorării sale exprimate mai clar decât oricând în trecut de un demnitar vest-european.

Nici un om cu scaun la cap nu va contesta că iresponsabilii responsabili români în frunte cu Liviu Dragnea, cârmaciul guvernului său marionetă şi cu o tot mai fragilă majoritate parlamentară pesedisto-aldeistă, torpilează interesele economice româneşti.

De pildă, denigrându-i pe nemţi pentru a puncta contra lui Iohannis şi a face plăcere Moscovei. Până şi foarte diplomaticul ambasador al Berlinului a sfârşit prin a ieşi din rezerva sa spre a reliefa existenţa unui ambuteiaj investiţional din pricina neîncrederii pe care dregătorii dâmboviţeni o alimentează în mediul de afaceri german. Între altele, cu asemenea atacuri. Şi cu lipsa scuzelor după declanşarea lor.

Din păcate, aceste reacţii vest-europene, salutare în sine, sunt puţin cam puţin. Nu doar pentru că un dialog presupune parteneri de discuţie înzestraţi cu valori cât de cât compatibile, dispuşi să asculte şi să-i ia pe ceilalţi în serios. Net mai drastice ar fi trebuit să fie aceste reacţii ca să facă faţă insolenţei, ticăloşiei şi impenitenţei unui regim Dragnea a cărui politică de alienare a partenerilor occidentali şi de demontare a statului de drept merge mână în mână cu demersurile sale de scindare a majorităţii anticleptocratice a României. În raport cu duritatea acestui asalt dragniot pe front larg asupra democraţiei şi economiei româneşti şi a valorilor europene, pe care pretind că le-ar apăra, demnitarii apuseni îşi rostesc obiecţiile şi cam prudent şi cam tardiv.

O fac, din păcate, după o amplă operă de autodiscreditare materializată, mai nou, în usturătoarea, dacă nu decisiva  înfrângere pricinuită creştin-democraţiei germane de greşelile în serie comise de Angela Merkel. O nemăsurată poftă de putere a determinat-o în prea multe rânduri să opteze pentru viraje ameţitoare spre stânga. În siajul lor a apărut pe scenă un partid populist de dreapta ca AfD, care n-ar fi avut nici o şansă în absenţa eronatei politici financiare a guvernului Merkel, de după criza din 2008, ori a nefăcutelor conducerii de la Berlin în domeniul graniţelor şi migraţiei.

Deprecierea progresivă a autorităţii Europei apusene nu amplifică speranţele de redemocratizare la Bucureşti, în ciuda degradării galopante a autorităţii lui Liviu Dragnea.

Aceste erori şi efectele lor asupra electoratului au convins mai nou grupul parlamentar creştin-democrat din Bundestag să se revolte, ca niciodată, făţiş, împotriva unui cancelar în funcţie. Astfel, grupul l-a debarcat din fruntea sa pe omul cancelarei, Volker Kauder, inaugurând, de bună seamă, faza finală a epocii Merkel. Şi nici principalul partener european al Berlinului nu se descurcă strălucit.

La Adunarea Generală a ONU, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a ţinut o cuvântare nu doar înflăcărat globalistă, ci şi contondent anti-trumpistă, dar argumentele lui sunt slabe şi uşor casabile. Căci preşedintele SUA se poate lăuda cu un bilanţ economic înfloritor şi şomaj zero. De partea lui Trump e şi politica externă. Deşi nu fără greşeli serioase, izvorând din ispite izolaţioniste, diplomaţia administraţiei Trump a reuşit, totuşi, să redirecţioneze spre matcă apele antioccidentale care, sub Obama, au inundat globul în detrimentul Americii, al aliaţilor ei şi al democraţiei liberale.

Or, în loc să întărească puntea transatlantică, astfel încât să nu-i ajute pe izolaţioniştii americani s-o arunce în aer, Macron s-a apucat să-i distrugă ultimii piloni, susţinând un multilalteralism care, în locul şi în contra SUA, propune Europei să facă, vai, echipă cu Rusia lui Putin, China comunistă şi cu Iranul fundamentalist-islamic.

Deriziune mai mare şi bătaie de joc mai cruntă la adresa valorilor europene, a liberalismului şi democraţiei călcate în picioare cu brutalitate de tustrei, valori pe care le exaltă Macron stăruitor, sunt greu de imaginat. Celebrându-şi astfel ipocrizia, (materializată şi în propria sa politică faţă de migranţi) Macron îşi dă un autogol istoric.

Fiindcă, minaţi de o tot mai alarmantă mefienţă faţă de clasa politică, presă şi biserici, europenii s-au săturat până peste cap de orice duplicităţi. Nu întâmplător francezii îl detestă pe Macron, la un an de la altă înflăcărată cuvântare prezidenţială, rostită la Sorbona, chiar mai rău decât pe impopularul său predecesor socialist. Fiindcă economia europeană e departe de a dudui precum cea de peste ocean.

Iar Berlinul, departe de a se alătura Parisului, dă semne, sub presiunea electoratului, s-o apuce perceptibil spre dreapta, părăsind progresismul nelimitat al erei Merkel.

În aceste condiţii, est-europenii sunt mai departe decât oricând de vest. Iar românii au, vădit, mare ghinion. Căci deprecierea progresivă a autorităţii Europei apusene nu amplifică speranţele de redemocratizare la Bucureşti, în ciuda degradării galopante a autorităţii lui Liviu Dragnea.

Nu pierd însă, evident, numai românii. Cot la cot cu ei pierd libertatea, democraţia şi o Europă, care, spre bucuria Rusiei lui Putin, se arată tot mai divizată şi debilă.

Evident, graţie democraţiei, dacă supravieţuieşte în Apus, lucrurile se vor aşeza şi rearanja mai devreme sau mai târziu în vest, oricâte şuvoaie de lacrimi va mai provoca Brexitul şi oricâte hohote de râs ar mai recolta pe drum spre refacerea măreţiei americane Donald Trump.

Întrucât succesele economice i-ar putea furniza actualului preşedinte american triumful unei realegeri, în confruntarea cu SUA riscă să ia plasă, până la urmă, nu prietenii lui Trump, ci oştirea celor care continuă, imperturbabili, să parieze împotriva lui.

În răstimp însă, românii, tot mai dezbinaţi de tentativele PSD de a-şi combate crescânda impopularitate agăţându-se de putere prin diversiuni polarizatoare, precum un referendum care numai despre familia tradiţională nu e, îşi văd poziţia tot mai şubrezită în concertul naţiunilor libere, democratice şi demne. Nu pierd însă, evident, numai românii.

Cot la cot cu ei pierd libertatea, democraţia şi o Europă, care, spre bucuria Rusiei lui Putin, se arată tot mai divizată şi debilă.

Petre Iancu - Deutsche Welle