Nu minţi! Bătaia nu e ruptă din rai!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E neplăcut să vezi o femeie cu ochii vineţi la TV. E neplăcut să asişti neputincios în propriul apartament la batăile administrate vecinei de către soţul gelos, băut sau pur şi simplu sadic. E revoltător când vânătaile apar pe câte o mânuţă sau un picioruş de copil.

Ce face statul pentru asta? Stiaţi că au apărut câteva legi, s-au luat câteva măsuri, chiar dacă insuficiente? Aş vrea să vorbim astăzi despre ordinul de protecţie, o măsură pe care o recomand cu tărie celor care sunt victime ale violenţei în familie.

Violenţa este încă o realitate a zilelor noastre, în ciuda reglementărilor naţionale şi internaţionale care au ca scop combaterea acestui fenomen. Vedem foarte des în filme sau în presa străină că, urmare a unor acte de violenţă, personajul x a solicitat justiţiei un ordin de protecţie împotriva lui y, celui din urmă fiindu-i interzis să se apropie de victimă mai aproape de un kilometru, de exemplu, sau să încerce să ia legătura cu victima. Am constatat că, din nefericire, sunt puţini cei care ştiu despre existenţa ordinului de protecţie în legislaţia românească şi sunt şi mai puţini cei care apelează la acesta.

În România, ordinul de protecţie a fost reglementat prin Legea 25/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Începând cu momentul intrării în vigoare a acestei legi, persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot uza de această măsură juridică în scopul protejării integrităţii lor fizice sau psihice ori a libertăţii personale.

Această lege a fost adoptată dată fiind insuficienţa reglementărilor existente în Codul penal. Codul penal prevede posibilitatea aplicării măsurii de siguranţă a interdicţiei revenirii în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, măsură prevăzută în art. 1181 C.pen. în cazuri de violenţă în familie.

Aplicarea măsurii este însă condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe speciale:

  • victima trebuie să solicite luarea acestei măsuri
  • cel împotriva căruia se dispune o astfel de măsură să fi fost deja condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice săvârşite asupra membrilor familiei
  • instanţa să constate că prezenţa făptuitorului în locuinţa familiei prezintă un pericol grav pentru membrii familiei.

Înainte de modificarea Legii nr. 217/2003 din anul 2012, măsura de siguranţă putea fi dispusă provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, la cererea victimei sau din oficiu, ori de câte ori existau probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârşit un act de violenţă. Această măsură era dispusă de către instanţa de judecată prin încheiere motivată. Practic, se aştepta ca nişte măsuri să fie luate în cadrul unui proces penal, de durată, fapt ce descuraja victima să solicite ajutorul autorităţilor. În contextul acesta, a fost necesară, ca modalitate de protejare a victimelor violenţei în familie, un instrument care să poată fi folosit în regim de urgenţă pentru a înlătura rapid expunerea la tratament agresiv. Instrumentul creat a fost ordinul de protecţie, introdus prin Legea 25/2012.

După cum vă spuneam, prevederile Legii 217/2003, modificată prin Legea 25/2012, nu sunt suficient cunoscute, aşa că o să încerc să lămuresc câteva aspecte importante. Un prim aspect vizează sintagma “violenţă în familie”, care cred că a creat o anumită confuzie. Ce înţeles are sintagma “membru de familie” ?  Sensul din legea civilă, sensul din legea penală sau un alt sens? În sensul legii pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie (217/2003), prin membru de familie se înţelege:

  • ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
  • soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie;
  • persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc;
  • tutorele sau altă persoană care exercită, în fapt sau în drept, drepturile sale faţă de copil;
  • reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală sau handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.

Rezultă deci că legea acordă sintagmei „membru de familie” un înţeles mai larg, astfel încât să fie protejată o categorie cât mai extinsă de persoane, să fie protejate relaţiile similare celor existente între soţ şi soţie sau părinte şi copil, chiar dacă aceste situaţii au doar o existenţă de fapt. Prin urmare, nu este necesar ca victima să fie căsăstorită cu agresorul. Este suficientă, în situaţia celor care convieţuiesc, chiar şi o relaţie de câteva luni între agresor şi victimă pentru a-i permite celei din urmă să se adreseze instanţei.

Printre măsurile pe care instanţa le poate dispune cu ocazia emiterii ordinului de protecţie se regăseşte, de asemenea, îndepărtarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este, sau nu este, titularul dreptului de proprietate.

Totuşi, ordinul de protecţie nu reprezintă o modalitate de a soluţiona anumite probleme locative dintre soţi. Instanţa nu se pronunţă cu privire la existenţa sau inexistenţa unui drept de proprietate, ea doar dispune evacuarea agresorului în momentul în care există indicii temeinice că prezenţa agresorului în domiciliu reprezintă un pericol real pentru victimă şi pentru ceilalţi membri ai familiei. Alte măsuri pe care instanţa le poate dispune sunt: reintegrarea victimei în locuinţa familiei; obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de rude ori faţă de reşedinta sau locul de muncă al victimei; interzicerea oricărui tip de contact cu victima (inclusiv telefonic). Pe lângă măsurile prevăzute de lege, dintre care am amintit câteva, instanţa mai poate dispune şi obligarea agresorului să participe la şedinţe de consiliere psihologică sau poate recomanda efectuarea unui tratament sau a altor forme de îngrijire, de exemplu în scopul dezintoxicării.

Cererile privind emiterea ordinului de protecţie se judecă de urgenţă în camera de consiliu, la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa victima, participarea procurorului fiind obligatorie. În sprijinul victimelor, legea prevede în anexă un chestionar tipizat pe care victima îl depunde la instanţă. Mai mult, victima, în cazul în care nu are posibilităţi materiale pentru a-şi angaja un avocat, poate solicita asistenţă juridică gratuită. Asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie este obligatorie.

Ordinul de protecţie emis de către instanţă se comunică de îndată structurilor din cadrul Poliţiei Române, în a căror rază teritorială se află locuinţa victimei şi a agresorului. Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie este stabilită de judecător, fără însă a depăşi 6 luni de la data emiterii. Pentru punerea în executare a ordinului de protecţie, organul de poliţie poate intra în locuinţa familiei sau în orice altă anexă a acesteia, cu consimţământul persoanei protejate, sau în lipsa acesteia, a altui membru al familiei şi îl poate evacua pe agresor chiar folosind forţa. Încălcarea oricăreia dintre măsurile dispuse de instanţă constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an.

Aşadar, ordinul de protecţie este aplicat de către poliţie şi în cazul încălcării lui, singura pârghie pe care o vor avea la dispoziţie organele de poliţie este declanşarea urmăririi penale împotriva agresorului pentru încălcarea hotărârii judecătoreşti. Poliţistul nu va putea să îl reţină sau aresta pe agresor. Pedeapsa prevăzută de lege pentru încălcarea hotărârii judecătoreşti în această ipoteză va putea fi aplicată doar de instanţa de judecată, existând riscul ca de la momentul în care a fost constatată încălcarea şi până la condamnare să treacă un interval foarte mare de timp. Acest aspect poate genera dificultăţi în practică în ceea ce priveşte asigurarea protecţiei efective a victimei, din prisma respectării ordinului de protecţie.

O altă problemă generată de actualul cadru normativ constă în faptul că agresiunile fizice trebuie să fie dovedite cu acte pentru ca cererea să fie admisă. Victima se poate adresa unei unităţi de primire urgenţe pentru o primă constatare a unui medic, care să ateste existenţa unor leziuni şi de aici va fi îndrumată la IML. În ipoteza în care victima nu are acte medicale, ea poate apela eventual la martori. Posibilitatea de a proba cu martori este în realitate mai mult ipotetică, deoarece în cele mai multe cazuri, actele de violenţă nu sunt săvârşite într-un loc public sau într-un loc unde sunt prezente şi alte persoane. Actele de violenţă au loc în general în locuinţa victimei şi a făptuitorului, când victima şi agresorul sunt singuri.

Cu privire la executarea ordinului, organele de poliţie trebuie să supravegheze executarea ordinului de protecţie. Totuşi, în practică, este imposibil ca un poliţist să supravegheze victima non-stop, chiar şi în situaţia în care într-o unitate de poliţie ar exista un singur ordin de protecţie. I se va recomanda victimei ca în momentul în care agresorul încearcă să revină în locuinţă sau încalcă limitele ordinului de protecţie, să apeleze numărul unic de urgenţă pentru a solicita intervenţia organelor de poliţie.

Există de asemenea pericolul ca unele persoane să îşi exercite abuziv dreptul de a obţine un ordin de protecţie, cu scopul de a limita anumite drepturi ale unui membru al familiei sau în scop de şicană. Instanţele sunt ţinute să analizeze cu foarte mare atenţie probele existente la dosar, astfel încât să fie asigurat un just echilibru între drepturile persoanelor implicate, pericolul social pe care îl prezintă agresorul să fie stabilit cu certitudine şi să se evite situaţiile în care un ordin de protecţie să fie folosit ca mijloc de şantaj pentru rezolvarea unor diferende între membrii unei familii.

Practica judiciară în domeniu este extrem de grăitoare cu privire la eficienţa noilor dispoziţii introduse prin Legea 25/2012.

Am identificat o decizie a tribunalului Hunedoara, Secţia civilă (dec. nr. 778/R/2012), în care sunt ridicate câteva probleme cu privire la ordinul de protecţie. Instanţa constată că în cererea adresată instanţei reclamanta susţine faptul că a fost agresată fizic de concubinul ei, dar nu a depus niciun act în susţinerea acestei afirmaţii. În plus, instanţa califică existenţa a repetate plângeri îndreptate împotriva agresorului, dar soluţionate prin neînceperea urmăririi penale datorită retragerii acestora ca nefiind un mijloc concludent şi pertinent pentru a proba că pârâtul se face vinovat de faptele ce i se impută. Judecătorii consideră că retragerea plângerilor e de natură să ridice un semn de întrebare cu privire la starea de pericol pe care ar putea să o resimtă pârâta, astfel încât califică emiterea ordinului de protecţie ca fiind nejustificată în acest caz, argumentând în acelaşi timp că o astfel de restrângere a unor drepturi nu poate fi dispusă doar pe baza unor indicii.

În speţa pe care am identificat-o, remarc şi câteva probleme. Consider că în astfel de situaţii trebuie să se pornească de la premisa că între agresor şi victimă a existat o legătură afectivă, chiar dacă aceasta s-a deteriorat în timp, neputând fi neglijată împrejurarea că victima a introdus o serie de plângeri. Faptul că aceasta îşi retrăgea ulterior plângerile, nu ar trebui să conducă, de plano, la concluzia că agresorul nu reprezenta un pericol real pentru ea, ci ar trebui ca această situaţie să fie privită nuanţat: victima ar fi putut spera într-o îndreptare a agresorului sau poate, se temea de o eventuală răzbunare a acestuia atunci când ar fi aflat despre existenţa respectivelor plângeri.

Cred că problema aceasta trebuie privită în profunzime, trebuie identificată situaţia de fapt care duce în cele din urmă la violenţă în familie, pentru a reuşi să propunem soluţii oportune, eficiente. Societatea românească se fundamentează pe o puternică structură patriarhală, chiar şi în anul 2013, multe femei considerând că este ruşinos să meargă să raporteze un caz de violenţă. Zonele rurale mă îngrijorează cel mai mult din punctul acesta de vedere, pentru că cele mai multe dintre victime, fie că este vorba de copii sau de femei (pentru că în cele mai multe cazuri reprezintă victimele violenţei domestice), consideră că orice corecţie aplicată de “stâlpul familiei”, care este tatăl, este normală. Chiar şi atunci când se naşte o nemulţumire a victimelor faţă de corecţiile repetate, acestea nu merg să raporteze situaţia, temându-se de faptul că ar putea să fie blamate, că s-ar putea găsi motive pentru a justifica aceste acte.

Chiar şi în zonele urbane, victimele violenţelor se tem să acţioneze. De cele mai multe ori, se trimit solicitări ambiguue procurorilor, povestindu-se o situaţie, dar datele oferite nu sunt suficiente pentru a-l determina pe procuror să califice aceste acte ca fiind o plângere. Într-o astfel de situaţie, procurorii se văd nevoiţi să le răspundă petenţilor şi să le semnaleze lipsurile pe care le au cererile lor, sugerând în acelaşi timp şi posibilitatea de a solicita un ordin de protecţie. Din nefericire, mare parte din aceste demersuri se opresc aici, victima renunţând la a mai face alte solicitări. Acest fapt nu îl spun eu, ci o spun statisticile: în perioada mai 2012 – ianuarie 2013 instanţele din toată ţara au emis 406 ordine de protecţie. Un număr mic, raportat la numărul real de cazuri de violenţă în familie.

Îmbunătăţirile aduse legii privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie sunt lăudabile, dar această lege nu este însă suficientă. Avem nevoie de pedepse mai mari, mai aspre pentru cei care comit acte de violenţă asupra membrilor familiei, avem nevoie de autorităţi care să acţioneze în spiritul legii, avem nevoie de sisteme de protecţie a victimelor care raportează agresiunile şi de promovarea la o scară mai largă a drepturilor acestora.

Nu în ultimul rând, aşa cum semnalam, este nevoie şi de schimbarea mentalităţilor societăţii româneşti prin politici publice. Este foarte important să ne educăm astfel încât să avem o reacţie cât mai rapidă. Trebuie să înţelegem că de la o “banală” palmă sau de la violenţa verbală, conflictul poate escalada rapid şi se poate ajunge la violenţe grave, chiar la deces.

Vă recomand un clip, care sper că vă va impresiona:

Preluat şi pe pagina personală.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite