Nuntă şi cer

Sunt cît se poate de mîhnit de faptul că Dl Simion nu i-a invitat pe maghiari la nunta sa. Nefiind român, nu pot să-mi iau lumea-n cap şi să plec la Oveselu.

Decepţia mea nu cunoaşte margini. Aş fi aflat din chiar izvorul cel mai curat de ce nu sunt eu un cetăţean de nădejde, de ce sunt spaima tuturor românilor care îl ascultă pe Dan Puric şi pe Dl Simion cu sufletul la gură.

Aş fi văzut sufletul românismului în mişcare, poate are şi ceva culoare, nu? Ca un suflet care se respectă. Aş fi înţeles ortodoxismul patriotic, emanaţia lui Zamolxis, aş fi înţeles toate pericolele care stau la pîndă şi nu vor altceva decît să se năpustească asupra României.

Ignorant măgar ce sunt, nu am înţeles nici temerile lui Gheorghe Funar, nici muşchii maxilo-faciali ai lui Corneliu Vadim Tudor, nici apelul moderatorului de odinioară care spunea „nu uitaţi nicio clipă că sunteţi români”, nici celelalte tristeţi patriotarde ale tuturor îngrijoraţilor.

Aveam ocazia să înţeleg ce voia Corneliu-Zelea Codreanu, alt logodnic care i-a invitat la nunta lui pe toţi românii, şi să mă uit cum curg autobuzele la evenimentul nepereche. 

Mai bine îi dau un sfat Dlui Simion, poate îl pot ajunge prin ionosferele românismului. Nu e cea mai mare fericire să ai atîţia invitaţi. Ziua nunţii tale se transformă într-un show pentru alţii în loc să fie o bucurie de-a ta. Te cerţi cu toţi din jur pe lista invitaţilor, pe meniu, pe tacîmuri, pe mai ştiu eu ce. E mai bine să ai o nuntă liniştită urmată de o fericire trainică.

Sigur, aşa nu poţi deveni profetul speriaţilor, dar şi cu balonul în poartă, şi cu bocancii-n cui nu se poate.

Altminteri, îi doresc toate cele bune!