O criză prea mult. Gânduri înainte de CExN al PSD

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Astăzi are loc şedinţa Consiliului Executiv Naţional al PSD. O şedinţă „de criză”, cum altfel? Pentru că, de mai bine de un an, PSD dă senzaţia unui partid aflat în perpetuă criză. A câştigat alegerile, a format guvernul, dar nu este capabil să gestioneze victoria politică.

Deciziile pe care le luăm sunt contestate în stradă şi de adversarii noştri politici: aproape firesc, aşa se întâmplă în democraţie. Dar noi am ajuns să ne contestăm propriile noastre decizii, culmea, contestatari fiind în multe cazuri şi aceia care au luat deciziile. „Am dat un vot, dar nu sunt de acord cu el!”. 

Trecând peste experienţa proprie din acest ultim an, deloc plăcută, şi de nimic justificată, observ cum dubla măsură, pe care o reproşăm altora atunci când ne judecă, o aplicăm cu sârg şi cu asupra de măsură în partid, în evaluarea celor responsabili de bunul mers al unor departamente, ca miniştri sau ca alţi demnitari. Pentru unii decide conducerea colectivă a partidului, pentru alţii sunt suficiente criteriile premierului. Care sunt deciziile obiective, care acelea subiective? Pentru că şi atunci când a făcut conducerea partidului analiza, dar şi când autor a fost premierul, aceasta a fost subiectivă, practic fără criterii ce puteau fi considerate valide, ci erau doar pretexte, obiectivul fiind acelaşi: eliminarea unor indezirabili. 

Spunem că nu există tabere în partid, că toţi murim de grija lui, a partidului? Este aici, în negarea unei evidenţe, un munte de ipocrizie! Aceste tabere fac mult rău, pentru că poartă un permanent şi lipsit de sens război, în primul rând cu partidul. Interesele unora sunt mai presus de interesele ansamblului! Şi vrem să funcţionăm coerent, să guvernăm performant? 

Recunosc, mie, şi nu doar mie, îmi sunt neclare motivele acestei crize. Dar e vorba despre o criză, sau de cu totul altceva? În greacă, verbul din care provine cuvântul, krino, înseamnă a judeca, a sta pe gânduri, a cântări mai multe opţiuni, a căuta o cale de mijloc, chiar a te confrunta cu cei de altă părere, a te măsura în argumente cu aceştia, iar substantivul krisis indică faza în care trebuie luată, după epuizarea procesului de analiză, o hotărâre irevocabilă. A te confrunta cu o criză reprezintă în acest orizont semantic un act de bărbăţie, de determinare.

Asta facem noi acum: ne confruntăm cu criza, luăm decizii, oricât de dureroase ar fi ele, după o analiză serioasă? Sau amânăm deciziile, sacrificând oameni şi principii, şi, până la urmă, chiar viitorul partidului? Asta am făcut când am depus moţiune de cenzură împotriva propriului guvern: am rezolvat o criză? Atunci de ce suntem în criză? Ceva nu funcţionează logic în acţiunile noastre, şi plătim pentru asta. 

Dacă nu sunt prea excesiv în aprecieri, aş spune că ne-am lăsat angrenaţi într-un război pentru putere, după un principiu care ne-a făcut rău tuturor, în timp: „Învingătorul ia totul!”. Doar că „învingătorul” este relativ în cazul de faţă: cel care a câştigat alegerile este partidul, adică acea structură care a generat şi prezentat un program de guvernare coerent, care a construit un sprijin popular în jurul programului, a mobilizat oamenii la vot. Victoria a fost operă colectivă, nu este „pe persoană fizică”, vorba unui clasic în viaţă. Cetăţenii nu au votat tabăra X din partid, sau tabăra Y. Ca atare ei resping modul în care am ajuns să funcţionăm. Ar accepta diferenţe de opinii, dispute ideologice, dar nu pot accepta aceste lupte intestine, care nu duc nicăieri. 

Românii au votat cu PSD în amintirea unei tradiţii de performanţă la guvernare. Vor mai face asta, după spectacolul grotesc din acest ultim an, în care am demonstrat doar faptul că acea tradiţie s-a epuizat? Capacitatea administrativă a PSD a cunoscut o periculoasă degradare. Facem o socoteală, să vedem câţi miniştri, secretari de stat, şefi de instituţii, am schimbat în acest prim an de guvernare, şi de ce? Suntem capabili să recunoaştem că selecţia celor care ocupă aceste posturi în administraţie şi în Guvern este rodul întâmplării? Sunt miniştri, secretari de stat, şefi de instituţii, legiuni de consilieri, care n-ar fi trebuit numiţi în aceste posturi, pentru că sunt nuli din punctul de vedere al calităţilor cerute pentru a le ocupa. Oricât de dur sună, aceasta este realitatea! Acum ce vrem să facem? Să continuăm în acelaşi fel, în speranţa că vom obţine rezultate mai bune? 

Am auzit din nou îndemnuri la unitate, aceleaşi de mai bine de 12 ani, sau lecţii despre identitatea ideologică a PSD. Solidaritate de faţadă am tot avut. Dar de ce simţim mereu nevoia să pomenim de unitatea partidului? Ce ne-ar uni, până la urmă? Valori politice şi morale? Sau doar interese mici, dar remuneratorii? Ce alegem în continuare, ca liant în partid, pentru că avem nevoie de el mai mult ca oricând: păstrarea unor privilegii pentru unii sau efortul comun de a guverna în interesul binelui public?

ACEASTA ESTE O CRIZĂ PREA MULT, ŞI NU NE MAI PUTEM PERMITE LUXUL EI. Să ne stabilim clar atât priorităţile, cât şi regulile de funcţionare în relaţiile partidului cu guvernarea. Nu cred că Guvernul se poate plânge că nu are sprijinul partidului sau pe cel al parlamentarilor lui din Senat şi Camera Deputaţilor. Partidul, prin organele sale de conducere, decide politic cine ce poziţie ocupă în Executiv. Pentru că miniştrii sunt interfaţă politică. Dacă noi vom continua să ne batem joc de miniştrii noştri, să-i ridiculizăm, să-i umilim, să-i schimbăm după cum vrea unul sau altul, instaurăm haosul în instituţii. Unele chiar funcţionează haotic. 

Da, să facem cât mai urgent o evaluare a fiecărui ministru, a performanţelor lui. Să facem şi remaniere, dacă ajungem cu toţii la această concluzie. După care să ne vedem de guvernare. Pentru că nimeni nu ne va mai suporta, văzând că îi excludem pe cetăţeni din lista noastră de interese. Să luăm aminte la soarta Partidului Socialist Francez. Putem împărtăşi foarte uşor soarta lui, dacă nu ne trezim, şi nu ne concentrăm pe guvernare, pe legiferare, pe administrarea ţării. Avem de pregătit preşedinţia prin rotaţie a UE. Avem de gestionat acţiunile legate de Centenarul Marii Uniri. Sunt atâtea de făcut, şi noi suntem rupţi de aceste realităţi. 

Jose Saramago spunea, în esenţă: „Nu se poate vota cu stânga, dacă stânga nu mai există”. Să nu ajungem în situaţia în care românii să spună „Nu putem vota cu PSD, pentru că PSD nu mai există!”. Depinde doar de noi, de sinceritatea ataşamentului nostru faţă de partid şi de istoria sa, de valorile care ne sunt, totuşi, proprii, dacă acesta va mai avea un viitor. Pentru că acum asta jucăm: viitorul PSD, nu viitorul unui lider sau altul. Să luăm aminte!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite