O cronică politică la Star Wars: Rogue One

Rogue One este tot ce mi-aş dori, într-un univers condus de PSD. Nu conţine spoilere. A se lua cu o doză de trailer oficial: https://goo.gl/ugb0X2

Pornind de la ideea că nu există om care n-a văzut măcar un episod din Războiul Stelelor, Rogue One este cel mai bun film din universul recent cumpărat de Disney de la George Lucas. Episodul VII, care a apărut anul trecut, nu s-a comparat cu ceea ce reprezintă o poveste simplă, clară, de război. Rebelii fură planurile Stelei Morţii. Asta e toată premisa. Ce se întâmplă în rest e ficţiune la fantasy-ul deja dezvoltat prin şapte episoade mai mult sau mai puţin fericite de serie.

Dacă Episodul VII este un omagiu adus filmelor de acum 40-50 de ani, aducând vechii actori înapoi pe scenă şi umplând filmul cu plagiate slabe (pardon, omagii, că e ca-n politica noastră), Rogue One abia dacă atinge seria principală. Cu câteva excepţii notabile, filmul este despre misiunea eroinei, jucată de Felicity Jones, într-un context spaţio-politic grav. Imperiul Galactic controlează omenirea, puţinii rebeli se unesc cu greu împotriva întunericului, iar speranţa este dată de faptele de arme ale unei minorităţi. 

Nu vorbim aici despre Alianţa Rebelilor romanţată de Luke Skywalker sau de Prinţesa Leia. Este, mai degrabă, un soi de un serviciu secret pervers şi fără stat, o serie de celule teroriste care ar face orice, fără milă faţă de civili sau cu priorităţi morale cel puţin dubioase. Mai mult, victoria este dată de lupta împotriva propriilor demoni, de căutare a martiriului într-o luptă cu tine însuţi. Eroii din poveste caută binele şi răul, Forţa între lumină şi întuneric, prin propria optică. Pe scurt, războiul este ceea ce-l faci tu, iar dacă se adună destule opinii similare, destulă credinţă, învingi.

Este cumva ceea ce nu s-a întâmplat la alegerile din decembrie, dacă mi se permite să fiu răutăcios. Nu au venit destui oameni la vot care să aleagă, să decidă soarta unei ţări, indiferent de opinia lor. Şi să nu ne facem iluzii, victoria este una de moment, într-un război lung.

Rogue One şterge de pe harta seriei episoadele I, II şi III şi îşi preia locul de prequel oficial, fără jenă, fără Jar-Jar Binks şi tâmpenii, prin simpla voinţă a personajelor sale. Sunt nebuni şi disperaţi, sunt fără putere şi doar cu o speranţă cretină într-un viitor mai bun. Iar după ce veţi vedea filmul, veţi înţelege că orice victorie vine cu sacrificii.

Filmul transmite ceea ce un utilizator de Reddit a exprimat cel mai bine într-o cronică extrem de scurtă: 10/10, m-aş lăsa tras în ţeapa laser a lui Vader din nou!

Eu spun atât: într-un univers condus de PSD, Rogue One oferă lecţia necesară pe care trebuia s-o ştim cu toţii, s-o avem într-o societate fragmentată şi românească, în care primele episoade, cel puţin pentru generaţia mea, romanţau cel mai bine lupta împotriva comunismului. Înainte de toate, trebuie să ai speranţa.

Forţa fie cu voi.