O decizie justă şi îndelung aşteptată: Ierusalimul - capitala statului Israel

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ierusalim

Ierusalimul este capitala statului Israel. Nimeni dintre cei care cunosc istoria şi realităţile demografice, precum şi economia acestui oraş, nu pune la îndoială acest adevăr. Chiar şi cei care critică politica actualei administraţii de la Washington recunosc acest adevăr, precum o face Bernard-Henri Lévy într-un articol publicat în numărul din 21 decembrie al Le Point.

Problema majoră a recunoaşterii Ierusalimului drept capitală a Israelului este momentul ales. Ar fi fost indicat ca această recunoaştere să facă parte dintr-un plan mai amplu de pace şi de soluţionare a problemei statalităţii Palestinei. Procesul de pace fiind însă practic suspendat, orice soluţie, fie şi extrem de radicală, contribuie în mod paradoxal la reluarea negocierilor.

Ierusalim a fost declarat de ONU oraş internaţional în 1947, fără a face parte din noul stat Israel sau din statele arabe existente. O soluţie care trebuie privită din perspectiva momentului: încă se mai credea după al Doilea Război Mondial că este posibil ca un oraş să nu facă parte dintr-un stat, ci să aibă un statut special. La fel s-a crezut în cazul multor oraşe, dar istoria a arătat că Berlinul nu poate fi divizat între două state, după cum nici Trieste nu poate avea un statut special pe o perioadă mai lungă de timp. Berlinul a fost divizat din motive ideologice. Ierusalimul este divizat din motive religioase, iar această diviziune se dovedeşte a fi mai puternică decât cea ideologică, fiind încă prezentă. La ora actuală, această soluţie nu este viabilă. Singurele soluţii sunt posesia Ierusalimului integral de către Israel sau partajarea Ierusalimului între două state, Israel şi Palestina. Ultima soluţie era deja din ce în ce mai utopică încă înainte de momentul recunoaşterii Ierusalimului drept capitală a Israel de către SUA.

În 1948, la sfârşitul războiului arabo-israelian, Israelul şi Iordania au negociat divizarea oraşului, Iordania urmând să administreze Ierusalimul de Est, ceea ce s-a întâmplat începând cu decembrie 1949. Ca urmare a războiului de 6 zile din 1967, Ierusalimul de Est a fost supus suveranităţii Israelului, chiar dacă ulterior ONU a adoptat numeroase rezoluţii care au condamnat acest gest.

Este mai puţin cunoscut faptul că, după 1948, arabii din Ierusalimul de Vest au plecat de bună voie sau au fost forţaţi să plece. La fel s-a întâmplat cu evreii din partea de est a oraşului. Astfel, în perioada 1948-1967, Ierusalimul a devenit un oraş complet divizat din punct de vedere etnic şi religios (minoritatea creştină locuieşte tradiţional în Ierusalimul de Est, dar reprezintă 5% din total - de aici temerile liderilor religioşi creştini referitoare la decizia SUA).

Politica Israelului a fost de încurajare a noilor aşezări dincolo de graniţele Ierusalimului de Vest, mai ales la est de Ierusalimul de Est, la vest de Fâşia Gaza.

Cei care argumentează în favoarea unui Ierusalim de Est drept capitală a unui stat arab, uită să menţioneze faptul că în perioada 1948-1967 au fost distruse 58 de sinagogi din Ierusalimul de Est, iar vechiul cimitir evreiesc de pe Muntele Măslinilor a fost desfiinţat, pietrele tombale fiind folosite pentru construcţia de drumuri. Se uită de asemenea faptul că Ierusalimul de Est, fiind decuplat de ieşirea la mare, a suferit un declin economic. Populaţia sa a scăzut, mulţi dintre locuitorii săi fiind tentaţi să se stabilească la Amman, capitala Iordaniei. Din aceste motive, Ierusalimul de Est a fost declarat în 1960 a doua capitală a Iordaniei dar efectele scontate au întârziat să apară. Este adevărat că Iordania nu a îngrădit accesul creştinilor la Locurile Sfinte, chiar a încurajat turismul religios, dar a interzis accesul israelienilor la acestea.

Dacă am imagina un stat palestinian cu capitala la Ierusalimul de Est, s-ar întâmpla acelaşi fenomen ca şi în perioada dominaţiei iordaniene. Un alt centru ar deveni capitala de facto a noului stat. Desigur, şi în formula în care un alt oraş ar fi capitala Palestinei, consecinţa ar fi aceeaşi. Astfel, paradoxal, interesul Israelului nu este posesia întregului Ierusalim, ci izolarea părţii de est de alte teritorii arabe din vecinătate, pentru a împiedica crearea unui pol regional puternic. Statalitatea nu este cheia rezolvării conflictului, ci crearea unui echilibru între centrele de putere din regiune.

Politica Israelului a fost de încurajare a noilor aşezări dincolo de graniţele Ierusalimului de Vest, mai ales la est de Ierusalimul de Est, la vest de Fâşia Gaza. Astfel, dacă în acest moment s-ar recunoaşte Ierusalimul de Est drept capitală a unui stat arab, acesta ar fi izolat de restul teritoriilor palestiniene.â

Israelul şi-a extins influenţa în Ierusalimul de Est printr-o serie de politici bine gândite.

După Acordurile de la Oslo din 1993, singura dată când a fost agreat un plan de partajare a oraşului a fost acordul Beilin-Abu Mazen din 1995 care niciodată nu a fost pus în aplicare. Chiar şi potrivit acestui acord, palestinienii ar fi urmat să dobândească suveranitate asupra Ierusalimului de Est, dar Israelul ar fi urmat să păstreze aşezările coloniştilor la est de Ierusalimul de Est. Ulterior, toate propunerile israeliene de pace nu au mai vizat Ierusalimul de Est ca fiind sub suveranitate palestiniană, ci au insistat pe diverse compensaţii acordate în alte locuri. O propunere care se pare că a fost reiterată în prezent şi probabil va fi vehiculată de acum înainte este acordarea denumirii Ierusalimul de Est unei mici localităţi palestiniene aflate dincolo de graniţele Ierusalimului, Abu Dis. Acest oraş este în prezent izolat de Ierusalim printr-un zid, soluţia fiind astfel convenabilă pentru Israel din motive de securitate. Autorităţile palestiniene au construit clădiri pentru instituţiile guvernamentale în Abu Dis şi au relocat anumite servicii ale Parlamentului, recunoscând astfel implicit valabilitatea acestei propuneri.

Se crede că, astăzi, populaţia Ierusalimului de Est ar fi cea din 1948, majoritar musulmană. Demografia şi politicile Israelului şi-au spus cuvântul. Potrivit unui recensământ din 2008, populaţia Ierusalimului de Est este formată din 43% evrei şi 57% arabi (dintre care 5% creştini). Israelul şi-a extins influenţa în Ierusalimul de Est printr-o serie de politici bine gândite. Până în 1998 se practica o discriminare a accesului la servicii medicale, acestea fiind dezvoltate doar în partea de vest a oraşului. Ulterior, acestea au fost oferite gratuit tuturor locuitorilor din Ierusalimul de Est. Un număr crescut de locuitori din Ierusalimul de Est au aplicat pentru documente de identitate israeliene, iar familiile palestiniene au început să-şi trimită copiii la şcoli gestionate de Israel. În Ierusalimul de Est sunt 10 şcoli şi licee care pregătesc rezidenţii pentru accesul la universităţile israeliene, peste 6000 de palestinieni fiind înmatriculaţi în prezent în acestea. Pe de altă parte, autoritatea palestiniană nu a găsit soluţii la problema educaţiei, fiind nevoie de peste 1000 de locuri în plus la şcolile palestiniene din oraş. 40% dintre palestinienii aflaţi la vârsta şcolarităţii au abandonat sistemul de educaţie.

SUA recunosc persoanele născute în Ierusalimul de Est ca având dreptul la un paşaport israelian şi oferă sprijin financiar Palestinei, inclusiv rezidenţilor din Ierusalimul de Vest. Pentru a forţa redemararea negocierilor de pace, SUA au anunţat că au în vedere renunţarea la această politică. Deocamdată este greu de estimat impactul acestei declaraţii, statele arabe nefiind dispuse, cel puţin oficial, să înlocuiască asistenţa financiară a SUA pentru Palestina.

Toate aceste aspecte au făcut ca 39% dintre rezidenţii arabi din Ierusalimul de Est să prefere cetăţenia israeliană şi doar 31% pe cea palestiniană. Mai mult, 40% dintre palestinienii din Ierusalimul de Est ar prefera să plece dacă această zonă ar fi  pusă sub suveranitate palestiniană.

Israelul a oferit posibilitatea de a aplica la cetăţenia sa tuturor persoanelor care locuiau în Ierusalimul de Est în 1967, cu condiţia să depună un jurământ de credinţă şi să renunţe la alte cetăţenii. Palestinienii au refuzat iniţial această posibilitate dar ulterior au început să aplice pentru cetăţenia israeliană.

Decizia SUA nu a făcut altceva decât să accelereze un proces care, după toate datele de pe teren, este inevitabil.

Politica Israelului în privinţa Ierusalimului începe să dea roade la câteva decenii după ce a fost gândită şi pusă în aplicare. Fundamentul său a fost ideea că o anumită civilizaţie se poate impune într-un teritoriu prin competiţia cu altă civilizaţie în domenii cheie în care apartenenţa la o religie sau etnie nu are importanţă. Desigur, în prezent autorităţile palestiniene, sprijinite de statele arabe (Organizaţia Cooperării Islamice a declarat Ierusalimul de Est drept capitală a Palestinei la data de 13 decembrie, o săptămână după anunţul Preşedintelui Trump), doreşte în continuare să nu renunţe la Ierusalimul de Est în negocierile de pace. Problema acestora este însă că peste câteva generaţii, dacă nimic spectaculos nu se întâmplă, majoritatea locuitorilor din Vestul şi Estul Ierusalimului nu vor mai fi arabi, iar minoritatea arabă va vedea cetăţenia israeliană ca find cel mai avantajos statut din cele care pot fi oferite.

Prin urmare, decizia SUA nu a făcut altceva decât să accelereze un proces care, după toate datele de pe teren, este inevitabil. Probabil că acest gest nu va impulsiona negocierile de pace dar va clarifica poziţiile: aceste negocieri vor fi de fapt între SUA şi lumea islamică dispusă să susţină cauza palestiniană. Concesiile ambelor părţi nu vor fi strict limitate la zona disputată de Israel şi autorităţile palestiniene, ci vor avea în vedere situaţia de ansamblu a Orientului Mijlociu. Ceea ce reprezintă, oricum am privi lucrurile, un pas înainte.

România ar trebui să se adapteze noilor evoluţii din regiune şi la nivel internaţional şi să devină un actor implicat în găsirea de soluţii, nu doar să reacţioneze post-factum.

Cum ar trebui să se poziţioneze România în acest mecanism extrem de complicat care este procesul de pace din Orientul Mijlociu?

În primul rând, ar trebui să fie mai activă la nivelul UE în favoarea unei soluţii convergentă cu cea a SUA. Nu poţi să declami zilnic virtuţile parteneriatului transatlantic şi să nu faci gesturi concrete în această direcţie. S-a putut vedea o absenţă totală a unui punct de vedere cu ocazia reuniunilor la nivel înalt ulterioare anunţului Preşedintelui Trump din 6 decembrie. În al doilea rând, ar trebui să ia în considerare mutarea ambasadei la Ierusalim (cu crearea unui oficiu consular pentru teritoriile palestiniene, mai ales pentru rezidenţii din Ierusalimul de Est, în cadrul ambasadei) şi transformarea ambasadei de la Tel Aviv în consulat. Reprezentanţa de la Ramallah trebuie păstrată cel puţin pe timpul negocierilor de pace, dar dacă se va decide o altă capitală a noului stat mutarea ar trebui să fie făcută rapid. Prin urmare, România ar trebui să se adapteze noilor evoluţii din regiune şi la nivel internaţional şi să devină un actor implicat în găsirea de soluţii, nu doar să reacţioneze post-factum.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite