O greşeală de neiertat. De ce tace opoziţia?

De o bucată de vreme România merge pe o roată. Cea de-a doua a făcut pană. Mă refer la aşa-zisa opoziţie. Este o tristă realitate. De când cu palma aplicată de electorat urmare sfertuirii salariilor, fosta putere pur şi simplu s-a dezintegrat. Nu-şi mai regăseşte cadenţa. Practic, acum democraţia noastră funcţionează într-un picior.

Vina nu este a celor de la putere, ci a celor care, din motivele ce le voi sintetiza mai jos, îşi asumă rolul opoziţiei,  dar în chip uimitor fac proba lipsei de răspundere raportată la importanţa şi seriozitatea misiunii asumate.

Nu că printre ei n-ar fi oameni de valoare. Acolo se cantonează mulţi politicieni formaţi, exersaţi în acţiunea politică, experimentaţi în guvernare, cu deschideri de orizont, pregătiţi, capabili să elaboreze şi să implementeze strategii de substanţă. Păcat endemic al actualei politici româneşi, puţini se ridică de-asupra comportamentului mediocru. Nici la actuala opoziţie nu se vede interesul şi capacitatea  depăşirii orgoliilor, al vanităţilor, nici ei nu vor să vadă pădurea din cauza copacilor.

Mi s-ar fi părut elementar ca în faţa puterii USL-iste să facă zid comun, să-şi strângă rândurile, să-şi coordoneze acţiunile, să structureze o opoziţie unitară de care are nevoie orice demers democratic. Nu neapărat fuzionând într-un singur partid, ci într-o coaliţie politică sau cel puţin într-una electorală. Nu numai pentru simplificarea şi eficientizarea în sine a procesului politic democratic ci, absolut esenţial, pentru a oferi corpului electoral o alternativă unitară de judecată şi alegere.

Iată-i împrăştiaţi ca potârnichile. Unii rupţi şi ataşaţi pe lângă Cotroceni, alţii rămaşi în PDL, alţii refugiaţi prin firave partiduţe, fiecare cu platforma lui, cu preşedinţii lui, cu propriii aspiranţi la putere, cu propriii candidaţi la preşedinţie. În PDL Udrea cântă pe diapazon diferit de al lui Blaga. Mihai Răzvan Ungureanu urmează a se război pe preşedinţie cu Cătălin Predoiu. În alegerile europarlamentare care bat la uşă, vor împărţi un electorat năucit de o aşa dezordine concurenţială. Nu ezit s-o spun franc: o mare parte de vină o poartă preşedintele Băsescu. Voi scrie un material despre greşelile sale din ultima vreme. Una, constă în faptul că a determinat ruperea rândurilor. Cearta cu Blaga stă, în bună măsură, la originea şi determinarea derutei.

S-ar mai putea face ceva? Cred că da. O soluţie pe cât de simplă pe atât  de salutară ar fi coalizarea urgentă pe alegerile europarlamentare şi prezidenţiale; cu o listă comună de candidaţi, dintre cei mai valoroşi, care s-au afirmat deja laudativ în Parlamentul european sau care, calitativ, au vocaţia afirmării, indiferent de gruparea sau partidul cărora aparţin. Ar avea de unde alege. Electoratul avizat ar aprecia măsura la modul cuvenit. Al doilea pas s-ar impune a fi un proces de selecţie al candidatului la preşedinţie. Criteriul de selecţie să depăşească orgoliul de partid, orgoliile personale, să vizeze valoarea în sine a candidaturii, charisma sa electorală testată pe sondaje de opinie. Am auzit vorbindu-se de Mugur Isărescu.  Cristian Diaconescu cred că ar culege de asemenea voturi. Aş sugera PNŢCD să-l provoace şi eventual să-l propună pe Andrei Chiliman. Cum, probabil se va zice, un fost „taliban” ţărănist agreează candidatura unui liberal sadea?

Da, fără rezerve. România are nevoie să-şi înfrângă slăbiciunile. Ea are nevoie de un preşedinde dacă nu-şi mai onorează regele. El trebuie să fie părintele naţiunii. Nu numai politician, nu numai ambiţios, nu antrenat în gâlcevile copilăriei politice actuale, ci un om cu prestanţa şi înţelepciunea experienţei de viaţă, exemplu de capacitate şi conduită, în măsură să strângă la sânul său speranţa şi încrederea tuturor românilor. Nu are importanţă de unde este recrutat dacă împlineşte aceste cerinţe. O astfel de candidatură nu numai că trebuie cunoscută din timp, dar, de asemenea, trebuie temeinic pregătită electoral. Orice zi, orice oră de întârziere, înseamnă pierdere de viteză, pierdere de teren.