O înfrângere cât o generaţie umilită: Tudor Chiuariu

Condamnarea liberalului Tudor Chiuariu a fost un şoc pentru mulţi. Nu pentru toţi, dar în mod sigur pentru cei care judecă faptele cu justă măsură. Jurişti sau nu, profesionişti sau diletanţi, implicaţi politic sau doar spectatori, prieteni sau duşmani, toţi au fost aproape debusolaţi după această decizie.

Ea a arătat în fond că, dacă acest om a fost condamnat pe nedrept, la cei care există indicii puţine de vinovăţie, nu vor mai avea nicio şansă. A fost un semnal indubitabil. Nimeni nu a reţinut mare lucru din acest dosar, dar nici nu aveai ce să reţii. Dacă întrebi 9 din 10 români despre acest caz, îţi vor spune că a fost instrumentat politic. Pentru că politic e de la un cap la celălalt.

Am fost consilierul lui Tudor Chiuariu de la 23 de ani, când mulţi dintre cei de vârsta mea, fără a le subestima în niciun fel meritele, nici nu ştiau bine care e diferenţa dintre Guvern şi Parlament. Nu intrasem în viaţa mea într-un sediu de partid, nu aveam nicio legătură cu vreun grup sau organizaţie politică. Am fost alături de acest om pe parcursul a patru ani plini. Patru ani în care România a aderat la UE, a cunoscut cea mai vertiginoasă creştere economică din istoria sa, patru ani în care viitorul a fost viitor şi nu un morman de iluzii pierdute.

Cine este interesat, poate să citească rapoartele Comisei Europene din 2005, 2006 sau 2007 pentru a vedea ce spuneau experţii OLAF despre instituţia construită de Chiuariu din neant - DLAF, despre performanţele sale absolut remarcabile. Ce spunea Barosso, ce spuneau comisarii europeni pentru antifraudă despre acest tânăr admirabil dintr-o ţară care obişnuise UE cu furtul banilor UE, lentoarea, lipsa de atitudine.

Dacă acest om era corupt, de ce să construiască cel mai inteligent şi mai eficient sistem antifraudă din Europa? Dacă acest om făcea legi nedrepte şi semna penal, de ce ar mai fi construit cel mai suplu şi mai dinamic instrument antifraudă dintre statele candidate? Dacă acest om ar fi lucrat împotriva propriei ţări, de ce ar fi informat OLAF despre fraudele produse de diverşi baroni locali sau politicieni? Dacă Tudor Chiuariu ar fi fost un infractor, nu era mai simplu să opreşti investigaţiile, să blochezi dosarele, să transformi DLAF într-un vehicul de negociere politică, aşa cum au făcut unii procurori din DNA şi unii judecători de la Înalta Curte?! Mai mult, Chiuariu a înfiinţat Agenţia Naţională de Integritate. Dacă erai corupt, mai creai ANI? Dacă erai corupt, nu veneai şi spuneai Parlamentului că e mai simplu să-i reducă atribuţiile (când el le-a lărgit), puneai proiectul într-un sertar şi îţi vedeai de drum? Chiuariu a făcut din înfiinţarea ANI propriul lui proiect, a lucrat cu profesionişti la coduri şi multe altele. Inclusiv, legea care despăgubeşte foştii deţinuţi politici sau actul normativ care împiedică blocarea proceselor pe excepţii de neconstituţionalitate. Din nou, mergeţi şi întrebaţi oamenii din sistem şi veţi vedea că mandatul lui de 9 luni a fost cât pentru ani întregi.

Chiuariu a promovat în instituţiile pe care le-a condus zeci de tineri, care astăzi sunt profesionişti remarcabili în instituţii româneşti şi mai ales în afara ţării. Unii activează la OLAF sau Parlamentul European, alţii în corporaţii britanice sau germane. De ce a făcut acest lucru? Pentru că vedea în fiecare un exponent al generaţiei sale, al noii Românii. Dacă Tudor Chiuariu ar fi fost un infractor, de ce ar fi angajat profesionişti şi nu rubedenii de politicieni?

Dincolo de sentinţa, nedreaptă şi răzbunătoare, a justiţiei, Tudor rămâne pentru mine un model: un profesionist, un om exigent cu sine şi cu ceilalţi, un om vertical, conştiincios, un legalist desăvârşit, un tânăr dârz. Ştiu cum a fost fabricat, în detaliu, dosarul, cum a fost el judecat, şi orice instanţă din lumea civilizată l-ar fi găsit nevinovat. Eu nu voi recunoaşte niciodată această sentinţă, că el a greşit şi nu sunt deloc singurul în această situaţie. Sunt convins că viitorul îmi va da dreptate.

Vă invit, acum, să vă aruncaţi un ochi în CV-ul Liviei Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi, cea mai puternică instanţă din România. Un procuror ceauşist, cu o carieră insipidă, un ţuţer politico-juridic perfect. Să conduci cea mai înaltă instanţă din România, fiind un mediocru academic care nu stăpâneşte nici măcar o limbă străină - mi se pare incalificabil. Nu mai întrebaţi despre consultarea jurisprudenţei franceze, anglo-saxone sau germane în cazuri de corupţie ale înalţilor demnitari: răspunsul este implicit. În faţa ei (căci ea a fost preşedintele completului care l-a condamnat), un tânăr precum Chiuariu e un inamic de moarte, un om care a răscolit sistemul, un om care a construit instituţii europene, un om cu doctorat magna cum laude acordat de cei mai calificaţi profesori de drept penal din România, un avocat care a pledat în faţa Curţii de Justiţie a UE. Liviu Stanciu nu are niciun interes de a vedea urcând în sistem oameni precum Chiuariu şi are la dispoziţie toate instrumentele pentru a împiedica pe oricine. Un mesaj că un fost ministru, chiar al justiţiei, o păţeşte dacă are curajul să spună ce e greşit în Sistem şi cine anume îl patronează.

Totul a început în aprilie 2007, când Tudor Chiuariu a vrut să pună în discuţia CSM evaluarea unui procuror, Doru Ţuluş, campion în dosare lăsate în nelucrare. Ce înseamnă asta? Pe scurt şi tradus pentru profani, este vorba despre o practică de şantaj utilizată de unii procurori şefi, în care unele dosare (în funcţie de culoarea politică, dimensiunea liderului respectiv, zona economică preponderentă, influenţa locală etc. etc.) sunt dosite la sertar pentru a fi scoase în momente oportune. Aceste dosare plătesc o funcţie, salvează un proscris, intră în negocierea colegiilor electorale, a legilor, a dregătoriilor. Foarte isteţ mecanism şi eficient. Ulterior, s-a fabricat un dosar pentru o opinie şi o semnătură, iar restul a decurs de la sine. Ca să vedeţi ce “independent şi echidistant” lucrează procurorii, v-aş spune că anunţul începerii urmării penale, s-a făcut într-o zi din septembrie 2007, când ministrul Chiuariu se afla în acea zi la Bruxelles. Pentru a nu putea avea o reacţie imediată şi pentru a se crea haos în relaţia noastră cu UE. Inteligent, nu?

Ideea că sistemul l-a “taxat” pe Chiuariu pentru că s-a atins de procurori, de Sistem (Sic!), în general, are ceva cinic în ea şi demonstrează o decizie arbitrară, fără probe, fără multe explicaţii, dar care explică starea de lucruri de la noi. “Prezidenţiabilul” Predoiu, care a traversat până acum vreo trei partide şi care l-a urmat pe Chiuariu la ministerul Justiţiei – acelaşi Predoiu care i-a trimis, în 2007, lui Tudor Chiuariu o scrisoare de apreciere pentru ceea ce a făcut la Ministerul Justiţiei - emitea judecăţi morale zilele trecute. Vă mai amintiţi de zilele când Traian Băsescu spunea despre Predoiu că e un lider politic care pune secretarii de stat să semneze acte normative de frică să nu cadă în vreo capcană? Ştia perfect cum se fabrică dosare. Acum vreun an, Predoiu a spus tocmai acest lucru: că Sistemul (Sic!) nu îl va ierta pe Chiuariu. Ştia Predoiu multe.

Puţină lume ştie că în 2007, când Chiuariu devenise inamicul nr. 1 al preşedintelui Băsescu, Doinea Cornea, cu un scris tremurând şi apăsat, îi scria lui Tudor o scrisoare emoţionantă, în care îi mulţumea pentru curajul cu care luptă împotriva sistemului ticăloşit patronat de Băsescu. Adică exact atunci când mulţi se gândeau probabil cum să se ascundă de Traian Băsescu sau cum să cadă la o mică înţelegere cu acesta, doar-doar vor scăpa de osânda publică a vreunui dosar fabricat. Câţi dintre colegii lui de generaţie, de partid, de profesie au avut curajul să se revolte împotriva abuzurilor unui sistem măcinat de corupţie, slugărnicie, compromisuri compromiţătoare, şantaj şi, în general, de ce are mai rău această ţară?

Aşa cum s-a concluzionat în pledoaria finală a procesului, dosarul lui Tudor Chiuariu a fost, de la un cap la altul, construit şi direcţionat politic cu multă ură şi trudă rău-voitoare. Ştiu că mulţi l-au sunat şi şi-au arătat indignarea faţă de ceea ce s-a întâmplat. Solidaritatea lor nu a fost doar un semn de revoltă, ci mesajul unei generaţii hărţuită de tot ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani în justiţie.

În fond, nu e vorba în toată această afacere murdară a justiţiei băsiste aici de Tudor Chiuariu, de situaţia lui personală, deşi toate aceste lucruri au lovit în el. E vorba, în definitiv, despre o întreagă generaţie umilită de o decizie arbitrară, care a înfrânt orice principiu al dreptăţii şi al justiţiei. Această decizie nedreaptă a arătat că nu e destul să fii onest, când eşti pândit, că nu e destul să fii competent când eşti duşmanul liderului Sistemului, că nu e suficient să ai un renume de profesionist, când cineva îţi distruge imaginea milimetru cu milimetru, că nu e destul să-ţi construieşti singur viitorul când orice act de bună credinţă poate fi îndreptat împotriva ta. Că nu e destul ca oamenii să te voteze cu 70%, nu e destul să fii cetăţean când sistemul, în fond, vrea să te transforme, cu orice preţ, în infractor. Un dosar ticluit, o decizie politică, o victimă fără vină.

Această înfrângere e o nouă lovitură dată unei generaţii care vedea, trăia şi construia România altfel. Iar Tudor a fost, este şi va fi unul din exponenţii ei. Aceasta este o înfrângere cât o generaţie umilită de un sistem, un regim, şi nişte oameni care distrug zi de zi ideea de dreptate şi de demnitate.