O invitaţie la dezarmare şi la tango

Când nu mai au nimic de pierdut şi după ce se instalează confortabil în fotolii de guru, politicienii încep să spună, în sfârşit!, lucruri interesante.

În acest sens, la sfârşitul săptămânii trecute, inflamanta afirmaţie rostită de preşedintele Băsescu, la reuniunea Fundaţiei Mişcarea Populară, „Cred că Putin se uită cu cel mai mare jind la gurile Dunării”, care a făcut deliciul breaking-news-urilor şi a primelor pagini de ziare, mi s-a părut a fi mai puţin importantă decât altele. ( Între noi fie vorba, „cel mai mare jind” este o expresie uşor cacofonică; „jind” înseamnă, între altele, „cu dorinţă mare şi regret, plin de dorinţă”, deci, semantic, într-o anume măsură îşi conţine superlativul). Mă refer la următoarele: „ A venit vremea profesioniştilor. (...) să nu punem directori la direcţiile sanitare pe bază carnet de partid, ci profesionişti (...). Depolitizarea instituţiilor care vrem să funcţioneze este prioritate. Scoateţi politicienii din conducerea instituţiilor şi veţi face ţara să meargă”.

Preşedintele nu face vreo dezvăluire senzaţională. De peste un secol încoace, toată lumea ştie şi aprobă tacit că lucrurile se petrec astfel, după orice „schimbare de gardă” la putere: „pricepuţii noştri sunt mai buni decât ai lor, deci ai lor pleacă şi ai noştri le iau locul”, de la „şăfu’ ăl mare”, până la câinii comunitari din curtea ministerului sau a prefecturii. Pentru nenea de la bloc, asta se traduce prin deja celebrul panseu rimat „Vin ai noştri, pleac-ai noştri/ Noi rămânem tot ca proştii”.  Dar mie mi se pare că este pentru prima oară când această situaţie este scoasă de sub preş, pusă răspicat-acuzator pe tapet de la un asemenea nivel şi când, în plus, i se propune drept soluţie o schimbare radicală de paradigmă.

Ceea ce, după 25 de ani de ultrapolitizare a spaţiului public românesc, nu va fi deloc lesne. În primul rând, din pricina suficienţei paranoice a politicienilor, care nu renunţa la nici o ţandără de ciolan în favoarea unuia care ştie precis cu ce acesta „se mănâncă”. Sigur că la primul nivel al deciziei dintr-un minister, să zicem, trebuie să existe un străjer politic, care să imprime pe mersul instituţiei „ştampila” ideologiei aflată pe trend şi validată prin vot. Chiar şi în aceste condiţii, nu este suficient ca el să fie „managerul universal” şi „providenţial”, ci este necesar să aibă un minim habar despre mecanismele din subordine. S-ar evita astfel numiri aberante, precum popi la agricultură, contabili la sănătate sau poeţi la fabrica de bombe atomice. În rest, desigur!, peste tot profesionişti, cărora să nu le ţâţâie turul pantalonilor la fiecare schimbare de guvern!

Apoi, ceea ce preşedintele a omis să spună e faptul că, după depolitizare şi după numirea în „capul trebii” a unor experţi, se cere cu acribie civilizarea instituţiilor, adică intrarea lor în firescul civilităţii. Acest următor pas le va face măcar să dea impresia că lucrează pentru oameni! 

Deşi aparent nu are nici o legătură, demersul lui Mircea Diaconu de a strânge semnături pentru a candida în mod independent la un loc în PE se înscrie în spiritul aceluiaşi îndemn de revenire la civilitate, la aprecierea valorii competente şi la bun simţ. Fiindcă, de data aceasta, în premieră!, domnia sa nu se propune într-o funcţie din perspectiva membrului de partid, ci din cea a cetăţeanului obişnuit, care promite că ne va reprezenta în forul european cu onestitate, cu patriotism şi cu responsabilitate.

Cele două atitudini mi-au  dat senzaţia unor guri de aer proaspăt într-o cameră de gazare.

Însă dacă sper cu drag ca lupta lui Diaconu să aibă parte de izbândă, visul, la fel de prob!, al preşedintelui  mi se pare că, deocamdată, seamănă cu o invitaţie graţioasă la dezarmare şi la tango, în plin război.