O luptă inegală: Partidele vs. Independenţii
0
Sunt oameni care nu vor să facă parte din grupurile de interese care formează partidele politice. Fie din principii, fie din exces de individualism. Indiferent care le-ar fi motivaţia, aceşti oameni au în politică o singură opţiune: candidatura independentă.
Candidatura independentă întrupează însăşi ideea originară a democraţiei, aşa cum era practicată pe vremea când cetăţenii atenieni se adunau în afara zidurilor cetăţii ca să decidă în privinţa viitorului lor. Cu deosebirea că, în urmă cu circa două milenii şi jumătate, nu candidaţi, ci idei erau supuse votului de către cetăţenii liberi, care se adunau dis-de-dimineaţă în agora ori la teatrul lui Dionysos. În democraţia directă practicată în Atena antică (iar pentru o perioadă şi la Histria, pe litoralul dobrogean), nu existau politicieni în accepţiunea de azi a termenului, ci oameni care susţineau idei.
Ideile pot părea concepte abstracte, însă democraţia ateniană nu era deloc impersonală sau apanajul unor elite intelectuale, căci guvernarea cetăţii rareori era opera filosofilor sau a celor care nu aveau altă ocupaţie decât să conducă. Ideile erau cele care îi făceau cunoscuţi pe cei care le emiteau, şi nu invers cum adesea se întâmplă în democraţiile contemporane. Cetăţenii atenieni care expuneau public idei puteau proveni din toate mediile sociale, ca dovadă pielarul Cleon, ale cărui idei rudimentare aveau priză la masele largi. Nicio idee emisă de un cetăţean liber nu era exclusă din start: i se aduceau argumente de către iniţiator şi contraargumente de cei care nu o considerau viabilă. Ceea ce conta era elocvenţa celor care luau cuvântul şi forţa de convingere a argumentelor. Apoi se trecea la vot prin ridicarea mâinii. Cu o majoritate simplă, ideea era adoptată şi ulterior pusă în practică de executanţi traşi la sorţi, prin rotaţie, care nu reprezentau poporul atenian, ci doar îndeplineau temporar o misiune în numele său.
Ideea urma destinul iniţiatorului ei: dacă după un an de aplicare se dovedea a fi falimentară, iniţiatorul era tras la răspundere, obligat să plătească păguba din propriul buzunar sau chiar exilat. Alteori, se ajungea la a muri pentru o idee; demagogul Cleon a pierit cu arma în mână pentru ideea sa ca atenienii să poarte război cu spartanii. Orice lider al demosului se ridica dintre semenii săi printr-o idee căreia îi dedica viaţa sa publică.
O barieră în calea independenţilor: 100.000 de semnături
Un om al zilelor noastre care şi-a dedicat viaţa unei idei pentru binele general este activistul civic George Simion, cel care susţine unirea pe cale paşnică şi consensuală a României cu Republica Moldova. Ideea unionistă nu este o „invenţie“ a sa şi nu-i aparţine în exclusivitate; în 1986 când George Simion se năştea în Focşani, poetul basarabean Grigore Vieru scria că îşi dorea să treacă Prutul mai mult decât alţii să ajungă în Cosmos. Câteva generaţii l-au precedat chiar şi pe Vieru în dorinţa de a vedea reunită Moldova întreagă în cadrul României, pe baza frăţiei de sânge, de limbă, de tradiţii şi cultură a locuitorilor dintre Nistru şi Tisa.
Meritul lui George Simion este de a fi readus ideea unionistă pe agenda publică la Chişinău şi Bucureşti, începând cu mijlocul anilor 2000, când tema intrase într-un sumbru con de umbră. După şansa ratată la destrămarea Uniunii Sovietice şi podurile de flori din 1990-1991, despre reîntregirea naţională se mai vorbea doar în cercuri literare. Cineva trebuia să pună problema în mod pragmatic, să facă munca de convingere de la firul ierbii şi să unească eforturile individuale ale multor persoane care aveau sentimente unioniste, dar nici nu ştiau unul de celălalt, darămite să colaboreze. Transformat el însuşi din lup singuratic în coordonator, pe parcursul a mai mult de un deceniu, George Simion a unit într-o sinergie o serie de elemente cât se poate de eterogene, de la vlădică la opincă, de-o parte şi de alta a Prutului, ca prim pas al aspiraţiilor de a uni două ţări.
Poate să nu-ţi placă personalitatea lui Simion, lipsa lui de diplomaţie sau opţiunile pe care le-a îmbrăţişat de-a lungul timpului pentru promovarea ideii pentru care luptă, însă nu ai cum să fii atât de ingrat să nu-i recunoşti meritele. Măcar pentru că nimeni alcineva nu a fost dispus să-şi asume în locul său rolul de agregator de eforturi unioniste ori să-şi sacrifice ani de tinereţe pentru o idee de suflet, una care nu ţine de bunăstarea personală. Chiar şi românii care nu sunt convinşi că unirea mai este posibilă ori nu sunt implicaţi activ în fenomenul unionist, organizaţia pe care Simion a creat-o şi acţiunile pe care le întreprinde au făcut patriotismul să fie „cool“ pentru generaţia tânără. Dar poate cel mai lăudabil fapt este că s-a ţinut echidistant faţă de partidele politice şi departe de orice formă de extremism, xenofobie sau şovinism. George Simion este un lider de tipul căpitanului Ahab în carne şi oase, iar Unirea este balena sa albă.
Luptând pentru unire din 2006 pe plan civic şi epuizând toate posibilităţile pe acest front, Simion a ajuns la concluzia că soluţia este una politică. A fost curtat de mai multe partide pentru un loc în forul legislativ, de unde să continue lupta cu arme politice, însă paradoxal cea mai bună tribună pentru unire nu este nici la Chişinău, nici la Bucureşti, ci de la Bruxelles şi Strasbourg. În ianuarie 2019, şi-a anunţat candidatura ca independent la un loc în Parlamentul European, iar de atunci caută să îndeplinească formalităţile foarte restrictive ale candidaturii.
„Decât blaturi între partide, mai bine oameni noi“. Şi idei noi
Conform legii 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, un candidat independent se poate înscrie în cursa electorală la Biroul Electoral Central doar „susţinut de cel puţin 100.000 de alegători“ (art. 17 alin. 1). Dovada susţinerii trebuie să fie liste cu semnături ale cetăţenilor români cu drept de vot care agreează să-şi dea datele personale. Iar semnăturile trebuie colectate în intervalul de ceva mai mult de o lună dintre data publicării formularului standard şi termenul limită de depunere a candidaturilor. Aceeaşi lege impune partidelor politice candidate pentru Parlamentul European să depună „o listă cuprinzând cel puţin 200.000 de susţinători“ (art. 16 alin. 4).
Practic, un independent are sarcina de a colecta jumătate din numărul de semnături unui partid politic precum PSD sau PNL. Pentru un candidat independent, fără infrastructura şi resursele materiale de care dispune un partid, baremul semnăturilor de la susţinători este cel puţin la fel de greu de atins ca pragul electoral: 3,03% în România la alegerile europarlamentare din 2019, în condiţiile în care un partid accede în Parlamentul European cu cel puţin doi candidaţi dacă îndeplineşte un prag electoral de 5%.
Pentru a accentua inechitatea, Guvernul României va aloca subvenţii în valoare de 100 de milioane de euro partidelor politice parlamentare. Pentru jumătate din această sumă, alte ţări aduc pe teritoriul lor evenimente sportive de anvergură precum o cursă de Formula 1 care le asigură prim-planul mediatic internaţional timp de un weekend. România va cheltui în schimb dublul sumei pentru ca partidele parlamentare să comande materiale promoţionale din China şi să plătească jurnalişti şi consultanţi. Câştigul care rămâne în ţară este minim, iar nota de plată o achită contribuabilul, însă eşalonat în rate, căci deficitul se finanţează prin noi împrumuturi.
Faţă de democraţia directă ateniană, cea reprezentativă a zilelor noastre impune o serie de legi şi reguli care triază mai mult sau mai puţin arbitrar accesul ideilor şi oamenilor în agora politică. Condiţia unei liste de susţinători este necesară competiţiei politice pentru ca dezbaterea publică să nu fie deturnată de o inflaţie de idei stridente şi candidaţi fără chemare. Dovada susţinerii populare a unei cauze este importantă din acest punct de vedere, însă impunerea unui număr atât de mare este deja prohibitivă şi antidemocratică.
Pe de altă parte, obligaţia de a aduna 100.000 de semnături poate fi în acelaşi timp o binecuvântare mascată într-o năpastă, căci strângerea de semnături este un mod de a-şi crea notorietate încă dinainte de campania electorală. Strângerea de semnături este o campanie electorală în sine şi se pot trage învăţăminte din acest exerciţiu. Precum o trezire bruscă la realitate, în cazul în care candidatul ajunge într-un oraş de provincie şi constată că nu este atât de cunoscut în societate, precum îşi făcea iluzii, sau că susţinătorii săi din teritoriu sunt de găsit doar pe Facebook, nu pe stradă.
Pragul de semnături le-a făcut un mare bine celor de la USR înainte de alegerile legislative din 2016, deoarece activiştii lor s-au mobilizat să iasă în stradă să le vorbească unor oameni la care altfel nu ar fi ajuns mesajul. Între timp, USR a renunţat la a mai reprezenta lupta cu sistemul şi a intrat în sistem, găsindu-şi locul în sistem. Ca urmare, aşa-zisul partid al intelectualilor va încasa o parte consistentă din cele 100 de milioane de euro de la bugetul de stat, alături de PSD şi PNL, cu o minimă opoziţie faţă de acest cadou otrăvit din partea coaliţiei de guvernământ.
„Decât blaturi între partide, mai bine oameni noi“ – aşa suna un slogan USR din 2016. Deja i-am văzut pe oamenii noi, nu m-au convins şi au devenit nişte „vechi“. Este în continuare nevoie de oameni şi idei noi, de aceea poate cea mai ofertantă alegere în cabina de vot ar fi ştampila pusă pe un independent.
Se încarcă comentariile...
