O nouă isterie: vin ungurii!

Evident că nu puteam începe anul fără o mică isterie. Mai ales că 2014 a debutat nu doar cu deschiderea pieţei muncii pentru români şi bulgari, ci şi cu liberalizarea vânzării terenurilor agricole către cetăţenii din Uniunea Europeană.

Totul a izbucnit după ce un oficial al ambasadei ungare la Bucureşti a şi afirmat că Executivul de la Budapesta îi va sprijini pe locuitorii din ţara vecină, mai ales pe tinerii fermieri, să se instaleze în Transilvania. De aici şi până la varianta modernă a poveştii cu drobul de sare nu a mai fost decât o jumătate de pas.

E adevărat, prezentată superficial (în stilul televiziunilor de ştiri, ar spune unii...) informaţia pare plauzibilă. Mai ales că noi, românii, nutrim un anumit sentiment de inferioritate, mai mult sau mai puţin justificat, faţă de Ungaria – au autostrăzi, parcă la ei sărăcia nu urlă din toţi rărunchii precum la noi, atrag mai mulţi turişti decât noi, deşi au doar o baltă într-o câmpie şi aşa mai departe. Atunci, de bună seamă că ar putea să ne cumpere şi pământul, nu-i aşa?

Ei bine, nu. Sau nu tocmai. Pentru ca Ardealul să poată fi cumpărat trebuie îndeplinite două condiţii. Prima ‒ şi cea mai importantă: să fie de vânzare. Este? Nu este. Poate ceva teren agricol pe ici, pe colo. Dar nu Ardealul. Şi a doua condiţie: doritorul să şi-l poată permite. Şi aici, lucrurile sunt extrem de complicate.

Economia ungară nu este atât de mare încât să poată susţine un program de cumpărare masivă de proprietăţi funciare în străinătate. Dacă Ungaria chiar şi-ar fi pus în cap să cumpere ceea ce a pierdut după primul război mondial, atunci ar fi putut foarte bine să înceapă cu oraşele şi satele Ardealului. Nicio barieră nu stă în calea cumpărării de apartamente, de case şi de edificii pe tot cuprinsul regiunii. Ardealul nu înseamnă doar teren agricol – înseamnă şi oraşe şi sate. Nu s-a întâmplat, printre altele pentru că Ungariei nu i-ar da mâna.

Apoi, liberalizarea cumpărării de teren agricol în România priveşte doar persoanele fizice. Străinii puteau şi până acum înfiinţa exploataţii agricole, înregistrându-şi societăţi de profil în România. Şi au făcut-o, ba chiar pe scară largă, astfel încât, sub forma societăţilor comerciale, aceştia deţin astăzi, în România, peste un milion de hectare, echivalentul a circa trei judeţe. Străinii au început să înfiinţeze exploataţii agricole în România încă din 1998.

Ei bine, revitalizarea industriei româneşti a vinului, de exemplu, se datorează în bună măsură francezilor şi italienilor care au cumpărat vii în România. Dar nu sunt numai ei. De altfel, conform datelor Ministerului Agriculturii, ungurii se situează pe locul al patrulea într-un top al naţiunilor care deţin exploataţii agricole în România, cu 6%, după italieni (23%), germani (15%) şi arabi (10%).

Asta nu înseamnă că pe acele terenuri agricole se aplică altă lege decât cea a României. Nu vă faceţi griji – România e la fel de întreagă precum o ştim. Ba, mai mult: potrivit Ministerului Agriculturii, anul 2013 a fost primul de după revoluţie când am exportat mai multă mâncare decât am importat. Poate că cifrele or fi uşor aduse din condei, ca să dea bine. Dar măcar un lucru putem spune cu certitudine: balanţa comercială în domeniul alimentar nu ne mai este nici pe departe atât de nefavorabilă precum în anii din urmă. Iar la aceasta au contribuit, desigur, şi agricultorii din alte ţări, veniţi aici cu investiţii şi tehnologii.

Vor fi acum şi cetăţeni ai Ungariei care vor cumpăra teren agricol în România? Sigur că vor fi, dar în orice caz nu atât de mulţi încât să facă din asta o problemă politică. Mai degrabă, totul seamănă, în oglindă, cu isteria britanicilor legată de invazia românilor şi a bulgarilor.

Apropos: liberalizarea comerţului cu teren agricol este o obligaţie a României în cadrul Uniunii Europene, la fel ca şi deschierea pieţei muncii în toate statele membre. Ce facem acum? Luăm din Uniunea Europeană doar ce ne convine, acceptăm doar avantajele, nu şi obligaţiile? Ştiam despre această liberalizare nu de azi, de ieri. Ştiam de acum 10 ani, de când s-a închis dosarul agricol.

Problema este alta: că momentul nu a fost prefaţat corespunzător de autorităţi, de guvernele care s-au succedat în ultimul deceniu. Că guvernele nu au comunicat suficient. Şi mai ales, nu au aplicat politicile necesare pentru a grăbi comasarea terenurilor agricole şi a înfiinţa exploataţii viabile, de dimensiuni medii. Peisajul agricol românesc continuă să fie dominat, pe de o parte, de latifundii controlate, în general, de oameni de afaceri români sau arabi şi, pe de altă parte, de micile gospodării ţărăneşti. „Clasa mijlocie“ este încă slab reprezentată şi ar fi fost şi mai slabă de n-ar fi existat chiar străinii, care în majoritate deţin exploataţii cuprinse între 50 şi 200 de hectare.

În loc să ne isterizăm în faţa unei închipuite invazii ungureşti, mai bine ne-am întreba de ce în România nu avem până azi o bancă de credit agricol sau de microcreditare. Dar despre asta, din păcate, nu prea se vorbeşte la talk-show-uri. Cât despre oficialul ambasadei ungare, care a declanşat isteria, probabil că intenţia lui a fost să ajute guvernul ungar să pluseze electoral la el acasă, prin înveninarea relaţiilor dintre Ungaria şi România.

Păcat, pentru că, să nu uităm, reconcilierea istorică româno-ungară este unul dintre pilonii stabilităţii în această regiune a Europei. Şi nu merită să strici aşa ceva din câteva vorbe.


Articol publicat în revista „Dilema veche“.