O pomană simbolică pentru o traumă naţională

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Panglica ruptă la Iaşi de Ziua Naţională
Panglica ruptă la Iaşi de Ziua Naţională

Imaginile şocante cu oamenii care smulgeau panglică tricoloră din Piaţa Unirii din Iaşi, chiar de Ziua Naţională, m-au făcut să îmi pun întrebări serioase faţă de motivele unei astfel de înjosiri.

Nici după ce am trecut de primul şoc după vizionarea imaginilor difuzate de un post de televiziune (aici materialul integral!), nu am putut să revăd rece şi analitic scenele parcă rupte dintr-un film absurd. Oameni normali, obişnuiţi, pe care îi vedem în tramvai, la piaţă, la vot, se îmbrânceau pentru a smulge o bucată din panglica pusă pe boscheţi şi prin copaci de Primăria Iaşi pentru a da o nuanţă festivă tricoloră Zilei Naţionale a României. Ceea ce este absolut şocantă este „foamea” furioasă cu care oamenii se chinuiau să pună mâna pe o bucată insignifiantă de panglică tricoloră.

Scena grotescă mi-a pus la grea încercare capacitatea de înţelegere. Ce ar putea să îi facă pe nişte oameni maturi (nu erau doar vârstnici, ci şi concetăţeni în floarea vârstei) să se coboare într-atât încât să distrugă pentru a fura o bucată minusculă de pânză? Ce îi putea face să se caţere în copaci pentru a le da jos cu beţe, umbrele sau ce mai aveau la îndemână? Sărăcia? Furia? Zgârcenia? Valoarea panglicilor în sine?

Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost aparenţa de instinct ancestral de sfâşiere a „prăzii”. Aceeaşi furie grăbită, aceeaşi construcţie gestuală a unei nevoi primare. Panglica părea substitutul simbolic al hălcii de carne! De unde ar putea veni un asemenea „instinct”?

Doar din sărăcie, îmi vine greu să cred. Chiar dacă Iaşi este în cea mai săracă zonă a Europei (aici date despre sărăcia din ţară!), valoarea intrinsecă a panglicii este practic nesemnificativă, ea nu contează în niciun buget! În plus, ce poţi să faci cu un metru de tricolor? Să legi butoaiele de murături? Iar pentru atât să te umileşti în public? Cam subţire explicaţia, trebuie să fie ceva mai adânc.

Apoi mi-am întors interogaţia spre perioada comunistă când, timp de decenii, lipsa unor produse elementare a devenit generatoare pentru tot felul de învârteli pe sub mână sau tejghea (celebrul Pile-Cunoştinţe-Relaţii). Iar dificultatea obţinerii unui produs cu valoare scăzută (ulei, zahăr, lapte) îl făcea să capete valoare simbolică enormă. Prin urmare, acumularea oricărui lucru, din orice sursă, era esenţială. Mai mult, s-ar putea adăuga şi difuziunea responsabilităţii (ajunsă în comunism la cote paroxistice!), anume dacă un lucru este „al nostru, al poporului” atunci este al „nimănui”, prin urmare „mi se cuvine, măcar o bucată”. Tipul acesta de raţionament a dus de-a lungul anilor la o mutaţie aproape patologică a simţului proprietăţii. Cu atât mai mult a dus la dispariţia respectului pentru bunul public, al comunităţii.

Totuşi, corelat cu valoarea zero în sine a bucăţii inutile de panglică, simţul acesta denaturat al proprietăţii împinge gestul jenant spre zona motivaţională primitivă: „Nu contează că nu valorează nimic, nu contează că nu este al meu, nu contează că nu îmi trebuie la ceva anume! E pe stradă, pot să iau!”.

M-am mai gândit, însă, şi la o explicaţie care mă înspăimântă: poate aşa înţeleg prea mulţi dintre români (căci nu este doar cazul ieşenilor!) patriotismul! Să rupă (la propriu şi simbolic) o bucată de tricolor pentru a avea o relicvă a patriotismului de paradă, din piaţă! Ar fi acelaşi mecanism (din nou primitiv!) prin care oamenii se calcă în picioare şi se chiar înjură la biserică, luptându-se pentru a atinge moaşte sau a lua apă sfinţită! „Halca” simbolică primează în faţa smereniei, a decenţei, a bunului simţ! Iar asta duce la extremism, atât religios, cât şi patriotard. Duce la fals şi mistificare a istoriei, iar de aici la a ne rata şansa de a ne însănătoşi ca popor!

Sunt un român simplu, dar optimist până la inconştienţă şi care crede în şansa poporului în care s-a născut. Cred că putem fi o ţară civilizată, cu valori europene, chiar universale, cu un nivel de trai decent şi cu o democraţie care să ne dea măcar iluzia egalităţii de şanse. Nu pot, însă, să nu mă întreb la ce traume a fost supus poporul acesta de au ajuns membrii săi să se înjosească pentru firmituri? Cât de flămând ca educaţie şi bun simţ a fost ţinut poporul român astfel încât să îşi scuipe umbra de demnitate pentru o fărâmă de pânză fără de folos şi fără valoare propriu-zisă?

Cred că şansa noastră, ca români este să investim cât mai mult în educaţie (civică, politică, socială, sexuală, sanitară etc.) fiindcă avem traume psihice care îi duc pe prea mulţi dintre semenii noştri spre retard, înjosire, umilinţă!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite